E noapte rece! Vântul bate
Cu șuieratul lui prelung
Și din ecouri depărtate,
Atâtea gânduri mă ajung...

Ce bine e să fiu acasă,
Să ştiu că am destul câştig,
Să nu mă chinuie nici foamea,
Nici să nu rabd pe drum de frig.

Și bun a fost cu mine Domnul,
Că nici nu ştiu să-I mulţumesc.
Cum L-aş primi, să ştiu că vine
Să-mi fie oaspete ceresc... !

Şi-n jocul straniu de lumină
Al flăcărilor din cuptor,
Pe gene cade toropeala
Ca zvonul unui somn ușor.

Deodată, o bătaie-n poartă!
Tresar… e cineva pe drum?
Mă uit la oră; E târzie -
Numai tâlharii umblă-acum.

Răsună iarăşi o bătaie,
Și încă alte două-trei.
Îi strig atunci: “Cine-i acolo?
E cam târziu acum. Ce vrei?”

Şi glasul de-afară-mi spune:
“ Vin dintr-un loc îndepărtat,
Umblat-am cale lungă astăzi,
Sunt ostenit şi s-a-nnoptat.

N-ai vrea, căldura din 'năuntru
S-o-mparţi cu mine pânʼ la zi?
Ți-aş mulţumi cum ştiu mai bine,
Și-n rugăciuni te-oi pomeni.

Primeşte-mă doar până mâine,
Că am 'nainte un drum lung.
N-ai vrea din colţul tău de pâine
Să-mi dai şi foamea să-mi alung?”

Mă strecurai lângă fereastră
Să-l văd prin geamul aburit.
Era urât şi plin de zdrenţe,
Părea murdar şi obosit.

“Nu cer decât un colţ de pâine;
Uscat să fie, să mi-l dai,
Şi dorm pe jos, pe-o rogojină.
Doar milă rogu-te să ai!”

Gânditu-m-am o clipă lungă,
Și i-am strigat apoi răstit:
“Străine, du-te mai departe,
Aici nu-i han de găzduit.

Ce n-ai gândit mai dinainte
Unde-ai să dormi, ce-ai să mănânci?
E prea târziu să-mi baţi la poartă,
E prea târziu să mi te plângi!”

Și-am auzit cum paşii-afară,
Încet, încet s-au depărtat,
Până ce-n linişte doar vântul
A mai rămas stăpân pe sat.

Şi mulţumit, în patul moale
Am adormit apoi curând.
Dar am avut în noaptea-aceea
Un vis ce nu-l mai uit nicicând.

Parcă din norul de lumină,
Domnul Isus se cobora
Și-n casa mea venea să-mi spună
Ce nimeni altul nu ştia.

Credeam că-mi va vorbi de bine,
Va lăuda tot ce-am muncit,
Dar S-a apropiat de mine
Și trist, cu lacrimi, mi-a grăit:

“Prietene, am vrut azi noapte
Să înnoptez în casa ta,
Am vrut din pâinea ta la cină
Să iau un colţ ca partea Mea.

Și mi-ai răspuns că pentru Mine
Tu n-ai nici pâine şi nici pat;
Și M-ai lăsat în frig, afară,
Să plec flămând şi întristat.

Căsuţa ta nu era mică
Să-ncap şi Eu să dorm în ea!
De ce n-ai vrut să ai la masă
Un ostenit în casa ta?”

Şi m-a privit cu ochii umezi
Până ce norul L-a luat.
Am înţeles că El fusese
Pribeagul ce l-am alungat.

Trezit din somn de-nfiorare,
M-am repezit afară-n frig,
Și-am început în gura mare
Străinul înapoi să-l strig.

Dar vai, de mult plecase omul
În întunerecul pustiu...
Doar vântul îmi spunea din ramuri
Că mă trezisem prea târziu!