1. Doamne, laudele mele,
Cât ar semăna-ntre ele,
Ca și niște stropi de rouă,
Totuși fiecare-i nouă,
Precum nouă-i fiecare
Mângâiere și-ndurare,
Lacrimă și bucurie,
Care mi le dai Tu mie.

2. Doamne, nouă-i orice seară,
Ce-n odihnă mă-nfășoară;
Nouă-i orice dimineață
Luminată de-Ta Faţă;
Nouă-i orice zi-nsorită,
Peste mea rodită;
Nouă-i orice bogăție,
Care-ntruna Tu-mi crești mie.

3. Doamne, laudele mele,
De-or fi cât-un cer de stele,
De-or fi cât-un câmp de floare,
De-or fi cât nisip Ia mare,
De-or fi câtă iarbă moale,
De-or fi câtă frunză-n vale,
N-ar ajunge-n veșnicie,
Pentru cât mi-ai dat Tu mie.

I: Cântarile Harului, Volumul 4, cântarea 138
Text: Traian Dorz