Mi-ai fost vecin și cumsecade!
Nu ne-am certat, nu ne-am urât.
Mi-ai fost prieten chiar, ca frate,
De ce n-ai spus că sunt pierdut?

Aveam încredere în tine,
Și nu știu alți vecini la fel!
Știai de Dumnezeu prea bine,
De ce n-ai spus nimic de El?

Vecine bun, vecine dragă;
O vorbă doar de mi-ai fi spus,
Ce fericit aș fi în slavă,
Și cum ți-aș mulțumi de sus!

Dar vai! Ai stat pe-aceeași stradă
Și mă știai că-s păcătos,
Știai că n-aveam mântuirea
Și din pedeapsă nu m-ai scos!

Când te chemam la băutură,
Spuneai că ești prea ocupat.
De ce n-ai spus atunci în față
Că ce făceam era păcat?

Dacă veneam târziu acasă,
Dădeai din cap când mă vedeai...
Puteam să strig, să cânt, să urlu,
Tu tot nimica nu ziceai.

Și mă gândeam: “Vecin ca tine
În toată lumea nu găsesc.
E bun, simpatic, nu mă ceartă
Cu-așa vecin să tot trăiesc!”

Ai vrut să fii doar cumsecade,
Doar respectat și bun vecin.
Dar tu mergeai pe cale dreaptă,
Iar eu pe drumul de venin.

Nimic acum nu mai pot face,
Primesc pedeapsa mea în iad,
Dar nu uita - că sunt aicea
Că m-ai lăsat mereu să cad.

Spune de-acum la toți să știe
Că ești salvat și mântuit.
Să nu faci cum mi-ai făcut mie,
S-ascunzi că ești un pocăit!