De-atâtea mii de ani, al morţii sol
A secerat nenumãrate vieţi!
Strângându-le, degrabã, în Şeol
Le-a-nchis şi cu tavan şi cu pereţi.

Noi ne trezim umblând pe-acest pãmânt,
Cãrând al existenţei sac greoi;
Ne chinuim, lovim cu pumnu-n vânt
Şi mult mai greu îl pãrãsim apoi! ...

Din bulgãre de lut am fost fãcuţi,
Ca sã trãim aici un timp mãrunt;
Ne amãgesc ale plãcerii punţi
Iar, când ridici privirea, nu mai sunt!

Şi suntem prinşi aşa, ca într-un joc -
Îl obosim şi-l frãmântãm niţel,
Umblãm speriaţi şi trişti, din loc în loc
Şi obosiţi ne-ntoarcem iar în el.

Aşa-au fost toţi, aşa suntem şi noi -
De la-nceput, cu plânset des udaţi,
Lãsaţi puţin sã creascã şi apoi
Într-o clipitã suntem seceraţi!

Ah, omule, ce este viaţa ta?
Ce-nseamnã frãmântarea ta sub soare?
Din tot ce dai, ce vei mai cãpãta
Şi cine-ţi va întinde-o mânã, oare?

În ziua-aceasta, ce nu e şi-a ta,
Îndureratã, lumea te priveşte;
Te plânge, ca şi cum rãu i-ar pãrea
Şi vrea sã te îngroape, creştineşte.

Scãpat de-al suferinţelor prundiş,
Ţi-e trupul rece şi întins pe pat!
Iar sufletul, ca smuls dintr-un hãţiş,
Se va-ntâlni cu Cel ce l-a creat!

Cãci VIAŢA din ETERN, a biruit
Iar omul nu e prizonier sub glie!
Ci, toţi cei sfinţi, striga-vor: "În sfârşit
Suntem salvaţi şi vii! Ce bucurie!"