Mă urmărește șoimul de o vreme...
Pândește deznădejdea în spatele copacilor de fier.
Gândirea parcă râncezește
Și-s stoluri... stoluri ce-mi umbresc albastru-mi cer.

---

Îmi bate-n poartă o bătrână...
Ce veacuri a umblat să amăgească cât mai mulți,
Să o primească în casă, să le spună
Povestea tristă a gânditorilor pierduți:

„Nu mai gândi... trăiește-ți viața,
Nu te uita cât ești de trecător...
În miez de noapte aștepți tu dimineața?
Îți va fi mult mai bine de rămâi nepăsător.”

---

Oare ai să dai norii la o parte?
Să-mi mai întinzi prin ei o mână de-ajutor?
Mă vei scăpa, așa cum faci de fiecare dată,
Când se ridică ziduri între noi?

---

Din noaptea asta întunecată...
Mă vei conduce iarăși înspre zori?
Mai pot să sper?
Să rabd umil, fără să mă pierd...
Și clipa grea va fi schimbată
În bucuria adevărată?

---

Te voi vedea... la margine de cer?