Atât de mult eu te-am iubit, Românie,
Că ți-am scris o poezie,
Tot ce ți s-a întâmplat în lume să se știe,
Că tu, Românie, poți rămâne și fără pălărie.

Frumoasă și bogată tu ai fost,
Dar la ce folos dacă aurul scos
L-au furat pe din dos și l-au ros ca pe os,
Cei de care tu ai îngrijit fără să fi tras niciun folos.

Mă gândesc cu nostalgie,
Când eram copil și mă jucam cu câte o jucărie.
Aveam timp de alergat pe câte o câmpie,
Fără griji, ci doar cu voie bună și multă bucurie.

De departe mă gândesc la tine,
Că m-aș întoarce dacă ar fi mai bine,
Dacă aș ști că pot să-ți țin și eu companie,
Fără să am parte de multă jecmănie și sărăcie.

Am fost acolo în optzeci și nouă,
Și eu m-am implicat ca să ieși din comă.
După ce te-am resuscitat și eliberat, am fost ignorat,
Căci doar eu la Consiliu m-am prezentat,
Cu dovada că am participat.

Doamne, Tatăl meu din Cer,
În numele Fiului Tău Isus, eu cu toată inima Îți cer:
Trezește națiunea mea,
Să înțeleagă cât de mare e durerea când domnește nepăsarea.

Adu, Doamne, o trezire,
Să fugă Satan cu a lui oștire,
De îngeri căzuți ce aduc în lume putrezire,
Și să nu mai fie niciunul printre noi care să urmeze o amăgire.

Ajută-i, Doamne, ca să creadă,
Căci nu vor lua nimic din lumea întreagă,
Ci fiecare va pleca acolo unde, pe când trăia,
A ales de bună voie: pe Satan a sluji sau pe Domnul Isus Hristos a-L iubi.

Dă-le, Doamne, copiilor Tăi sfântă putere,
Ce îi poate feri de cădere.
Ferește-i, Doamne, de cel rău,
Și ajută-i să facă numai voia Ta mereu.