Rugăciunea celui părăsit -2-
Autor: Richard J. Foster
Album: Rugăciunea
Categorie: Meditatii

   O călătorie personalizată

   Un al doilea lucru care se poate spune despre experiența abandonului este acela că fiecare călătorie a credinței este concepută pe potriva celui în cauză. Absența lui Dumnezeu nu apare în viața noastră conform unui orar prestabilit. Nu putem pur și simplu să desenăm o hartă universală pe care fiecare om va fi în stare să o urmeze.

   Este adevărat că celor aflați în înflăcărarea dintâi a credinței li se dăruiesc haruri extraordinare ale Duhului, tot așa cum un nou-născut este dezmierdat și răsfățat. La fel de adevărat este că unele dintre cele mai profunde experiențe de înstrăinare și separare de Dumnezeu au ieșit în calea celor care au călătorit mult, adâncindu-se în tărâmurile lăuntrice ale credinței. Însă se poate să intrăm în pustiurile mohorâte și sterpe și în prăpăstiile adânci ale suferinței în orice moment pe parcursul călătoriei noastre.

   De vreme ce în viața noastră de rugăciune nu există o anume succesiune specială a evenimentelor, nu putem avansa de la o etapă la alta știind, de exemplu, că în etapele cinci și douăsprezece ne vom simți abandonați de Dumnezeu. Desigur, mult mai bine ar fi dacă așa ar sta lucrurile, însă atunci am vorbi de o rânduire mecanicistă, mai degrabă decât o relație vie.

   O relație vie

   Iată și următorul lucru ce trebuie spus cu privire la sentimentul absenței lui Dumnezeu: NOI INTRĂM ÎNTR-O RELAȚIE VIE, care începe și se dezvoltă în liberatate, de ambele părți. Dumnezeu ne garantează libertatea absolută, deoarece El Își dorește creaturi care să aleagă liber să trăiască în relație cu El. Prin intermediul RUGĂCIUNII CELUI PĂRĂSIT, noi învățăm să-I dăm lui Dumnezeu aceeași libertate. Relațiile de felul acesta nu pot fi cu nici un chip manipulate sau forțate.

   Dacă L-am putea face pe Creatorul cerului și al pământului să-Și facă apariția instantaneu, după cheremul nostru, nu am mai fi în comuniune cu Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Procedăm astfel cu obiectele, cu lucrurile, cu idolii. Însă Dumnezeu, marele iconoclast, nimicește în permanență imaginile false pe care ni le-am creat cu privire la cine este El și cum este El.

   Vedeți deci cum însuși acest sentiment al absenței lui Dumnezeu este, așadar, un har nebănuit? Prin chiar actul de a Se ascunde, Dumnezeu ne dezvață, încetul cu încetul, de a-L mai modela după chipul și asemănarea noastră. Asemenea lui Aslan, reprezentarea lui Hristos în Cronicile din Narnia, Dumnezeu este sălbatic și liber și vine la noi după placul inimii Sale. Refuzând să fie o marionetă mânuită de sforile noastre, sau un fel de duh din sticlă, Dumnezeu ne eliberează de închipuirile noastre false, idolatre.

   De altfel, ar trebui să fim recunoscători că Dumnezeu nu Se arată ori de câte ori ne dorim noi căci s-ar putea să nu fim în stare să îndurăm o astfel de întâlnire. Deseori vedem în Biblie că oamenii s-au umplut de groază atunci când L-au întâlnit pe Dumnezeul cel viu: DAR SĂ NU NE MAI VORBEASCĂ DUMNEZEU, CA SĂ NU MURIM - au implorat copiii lui Israel (Exod 20.19). Uneori, aceasta ar trebui să fie și rugămintea noastră.

   Anatomia unei absențe

   Dați-mi voie să vă împărtășesc ceva despre un moment când am pășit și eu în RUGĂCIUNEA CELUI PĂRĂSIT.

   Privind din afară, lucrurile mergeau bine din toate punctele de vedere. Editorii voiau să scriu pentru ei. Invitațiile de a ține conferințe erau prea multe și prea amabile. Și totuși, printr-o serie de circumstanțe, mi-a devenit clar că Dumnezeu voia să mă retrag din activitatea publică. În esență, Dumnezeu îmi spunea: TACI! Și așa am făcut. Am încetat toate discursurile publice, m-a oprit din scris și am așteptat. La începutul acestei perioade nu știam dacă aveam să mai scriu sau să mai vorbesc vreodată - tindeam să cred că nu. După cum s-a dovedit ulterior, acest post de activitate publică a durat cam 18 luni.

   Am așteptat în tăcere. Iar Dumnezeu a stat și El tăcut. M-am alăturat întrebărilor psalmistului: PÂNĂ CÂND ÎȚI VEI ASCUNDE FAȚA DE MINE? (Psalmul 13.1). Răspunsul primit: NIMIC! ABSOLUT NIMIC! Nu am avut parte de revelații neașteptate, de vreo înțelegere pătrunzătoare a adevărului, nici măcar de o asigurare plină de blândețe. NIMIC!

   Ai trecut vreodată pe aici? Poate că în cazul tău, moartea tragică a vreunui copil sau a soțului, soției te-a afundat în pustia neroditoare a absenței lui Dumnezeu. Poate a fost vorba de o criză în căsnicie sau în carieră, sau un eșec în afaceri. Sau se poate să nu fi fost niciuna din cele de mai sus. Poate că nu a existat nici un eveniment dramatic ci ai alunecat pur și simplu din licărirea caldă a comuniunii intime în răceala ca de gheață a... nimicului. Sau cel puțin așa se simte... NIMIC... Sau, la drept vorbind, nu mai ai niciun sentiment. E ca și cum toate sentimentele ți-ar fi intrat în hibernare (vezi cum mă lupt să găsesc limbajul potrivit pentru a descrie această experiență a abandonului, căci cuvintele sunt, în cel mai bun caz, doar aproximări fragmentare, însă dacă ai trecut și tu pe acolo înțelegi ce vreau să spun).

   După cum am menționat deja, această DISCIPLINĂ A TĂCERII  a durat cam 18 luni. A luat sfâtșit, definitiv și simplu, cu asigurări blânde că venise timpul să intru din nou în arena publică.

   Tăcerea purificatoare

   Din câte îmi dau eu seama, tăcerea lui Dumnezeu, lună după lună epuizantă, a fost o TĂCERE PURIFICATOARE. Am spus din câte îmi dau eu seama deoarece la momentul respectiv purificarea aceasta nu a fost atât de dramatică și nici măcar ușor recognoscibilă. A semănat întru câtva cu faptul că nu-ți dai seama deloc că un copil a crescut, până nu-l măsori, punându-l să stea lângă ușiorii ușii unde se vede semnul de anul trecut.

   Sfântul Ioan al Crucii spune că în noaptea neagră a sufletului au loc două purificări și într-o anumită măsură le-am experimentat pe amândouă. Prima implică dezbrăcarea noastră de dependență față de REZULTATELE EXTERIOARE. Descoperim că suntem din ce în ce mai puțin impresionați de religia chestiilor mari-clădiri mari, bugete mari, producții mari, minuni mari. Nu că ar fi ceva în neregulă cu lucrurile mari dar ele încetează să ne mai impresioneze. Nici nu mai suntem atrași de laudă și adulație. Nu că ar fi ceva în neregulă cu remarcile amabile și binevoitoare însă ELE ÎNCETEAZĂ SĂ SE MAI MIȘTE.

   După aceea, devenim și noi morți față de acest capital de răspunsuri religioase aduse înaintea lui Dumnezeu. Practici liturgice, simboluri sacramentale, mijloace ajustătoare rugăciunii, cărți pe tema împlinirii personale, exerciții devoționale private - TOATE DEVIN CENUȘA CE NI SE SCURGE PRINTRE DEGETE. Nu că ar fi ceva în neregulă cu actele de devoțiune însă de acum încolo nu mai suntem fascinați de ele.

   Dezbrăcarea ultimă de dependența noastră de rezultatele exterioare apare pe măsură ce devenim tot mai puțini stăpâni pe propriul destin și suntem tot mai mult la mila celorlalți. Sfântul Ioan o numește NOAPTEA NEAGRĂ PASIVĂ. Este starea în care a ajuns Petru care altădată singur se încingea și se ducea unde voia, însă, trecând timpul, a descoperit că acum alții îl încingeau și îl duceau unde nu voia să meargă (Ioan 21.18,19).

   Pentru mine, cea mai mare valoare asociată pierderii controlului a fost conștiența intimă și fundamentală că nu-L pot dirija pe Dumnezeu.

   Dumnezeu a refuzat să sară când eu I-am zis: SARI! Nu am putut să-L cuceresc pe Dumnezeu nici prin profunzimea teologică nici prin tehnici religioase.

   De fapt, Dumnezeu avea să mă cucerească pe mine.

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/eseuri/223315/rugaciunea-celui-parasit-2