Despre perfecțiunea creștină
Autor: Fenelon
Album: Calea regală a crucii
Categorie: Meditatii

   PERFECȚIUNEA CREȘTINĂ  nu este ceea ce mulți consideră a fi: un lucru strict, obositor, impus. E nevoie ca omul să se dea pe sine însuși lui Dumnezeu din toată inima și, de îndată ce se realizează aceasta, atunci devine ușor orice i se cere să facă pentru Dumnezeu. Cei care Îi aparțin lui Dumnezeu în întregime sunt totdeauna mulțumiți căci ei doresc numai ceea ce El dorește și sunt gata să facă tot ce El cere. Sunt gata să se golească pe ei înșiși de toate lucrurile, fiind încredințați că vor găsi de o sută de ori mai mult prin acea golire.

   Această fericire însutită pe care o au adevărații copii ai lui Dumnezeu în mijlocul tuturor necazurilor acestei lumi constă dintr-un cuget plin de pace, o libertate a duhului, o predare de bună voie, lui Dumnezeu, a tuturor lucrurilor, sentimentul bucuros al creșterii luminii Lui în inima lor și o eliberare deplină de toate fricile tiranice și de dorințele după cele lumești. Ei fac sacrificii, dar pentru Cel pe care Îl iubesc mai mult decât orice. Suferă, dar o fac de bună voie, dându-și seama că o asemenea suferință este mai bună decât orice bucurie a lumii; trupul lor poate fi bolnav, mintea lor slabă și lipsită de voiciune, dar voința lor este fermă și neclintită și pot spune din toată inima AMIN! la orice lovitură pe care Dumnezeu vede de bine să le-o aplice.

   Ceea ce Dumnezeu cere este O VOINȚĂ NEÎMPĂRȚITĂ - O VOINȚĂ PREDATĂ, care dorește numai ceea ce El dorește și respinge numai ceea ce El respinge și le face pe ambele fără nicio reținere. Când cineva are un asemenea mod de gândire, totul se transformă în bine, chiar și mijloacele lui de relaxare devin fapte bune. Cu adevărat, fericit este un astfel de om! El este eliberat de toate patimile lui, de judecata oamenilor, de răutatea lor, de principiile lor înrobitoare, de batjocurile lor reci, fără inimă; de necazurile cauzate de ceea ce lumea numește bogăție, de trădarea sau de uitarea prietenilor, de cursele dușmanilor, de propriile lui slăbiciuni, de epuizarea din viața aceasta scurtă, de spaimele unei morți nesfinte, de regretul amar ce urmează după păcat și de condamnarea veșnică din partea lui Dumnezeu. Creștinul este eliberat de toate aceste nesfârșite rele. El și-a predat voința în mâna lui Dumnezeu și nu cunoaște altă voie decât pe cea a Tatălui; în felul acesta, credința și nădejdea sunt mângâierea lui în mijlocul oricărui fel de întristare.

   Nu este o greșeală dureroasă să te temi să te dai pe tine însuți lui Dumnezeu și să te dedici unei asemenea binecuvântate stări de lucruri?

   Binecuvântați sunt cei care se aruncă înainte, orbește, în brațele Celui care este PĂRINTELE ÎNDURĂRILOR ȘI DUMNEZEUL ORICĂREI MÂNGÂIERI! Lor nu le mai rămâne altceva decât să-L cunoască pe El din ce în ce mai bine. Singura lor temere este ca nu cumva să nu discearnă suficient de repede ce anume cere El. De îndată ce descoperă o lumină nouă în Legea Lui, ei se bucură ca unul care găsește o comoară ascunsă.

   Vină orice-ar veni asupra creștinului adevărat, totul este bine pentru mintea lui. El caută doar să-L iubească pe Dumnezeu mai mult și cu cât învață să umble pe calea desăvârșirii, cu atât mai ușor i se pare jugul pe care-l poartă.

   Nu vezi că e de-a dreptul o nebunie să îți fie teamă să te dai pe tine în întregime lui Dumnezeu? Asta înseamnă pur și simplu că ți-e frică să fii prea fericit, să accepți prea din toată inima voia Lui în orice lucru, să porți prea curajos inevitabilele tale necazuri, să afli prea multă odihnă în dragostea Lui, să renunți prea ușor la poftele lumești care te fac prea nenorocit. Încearcă să nesocotești tot ce este din lume, ca să fii în întregime al lui Dumnezeu.

   Nu-ți spun să pui capăt tuturor afecțiunilor pământești. Tot ceea ce îi trebuie celui care duce o viață bună, ordonată este ca puterea motivației să fie dragostea. Atunci vei continua să faci, în bună parte, aceleași lucruri pe care le faci acum, căci, de obicei, Dumnezeu nu schimbă condițiile pe care le-a rânduit pentru fiecare dintre noi, nici îndatoririle ce țin de ele. Schimbarea va consta în aceea că, în timp ce acum îți împlinești îndatoririle pentru satisfacția ta și a celor din jurul tău, atunci vei continua să faci aceleași lucruri, dar, în loc de a fi consumat de mândrie sau de izbucniri temperamentale, în loc de a trăi în robia criticii răutăcioase din partea lumii, vei acționa liber și curajos, având toată nădejdea în Dumnezeu.

   Vei fi plin de încredere și anticiparea binecuvâtărilor veșnice te va mângâia pentru aparenta pierdere a fericirii pământești. Dragostea lui Dumnezeu îți va da aripi ca să umbli pe căile Lui și să te ridice deasupra tuturor îngrijorărilor tale. Dacă te îndoiești de spusele mele, pune la încercare spusele psalmistului GUSTAȚI ȘI VEDEȚI CE BUN ESTE DOMNUL!

   Fiul lui Dumnezeu spune tuturor creștinilor fără excepție:

   Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze. Matei 16.24

   Calea largă duce la pierzare; silește-te să urmezi acea cărare îngustă pe care umblă așa de puțini. Numai cei violenți pun mâna pe Împărăția cerurului, prin forță - vezi Matei 11.12. Trebuie să fii născut din nou, să te lepezi de tine, să-ți fie scârbă de tine, să devii asemeni unui copilaș, să plângi, ca să poți avea parte de mângâiere și să nu mai aparții acestei lumi, care este condamnată din cauza necredinței ei.

   Aceste adevăruri îi sperie pe mulți deoarece ei văd doar ce cere religia fără a înțelege nici ce oferă ea, nici spiritul dragostei prin care orice povară devine ușoară. Ei nu înțeleg că o astfel de religie conduce omul la cea mai înaltă realizare prin faptul că-l umple cu o pace plăcută care alină orice suferință. Cei care s-au dat pe ei înșiși fără rezerve lui Dumnezeu sunt totdeauna fericiți. Ei își dau seama că jugul lui Cristos este ușor, că în El găsesc cu adevărat odihnă și că El, așa cum a promis, ușurează povara tuturor celor care sunt trudiți și împovărați.

   Ce poate fi mai nenorocit decât un suflet șovăitor, laș, care este împărțit între Dumnezeu și lume? Asemenea oameni ba vor, ba nu vor să urmeze calea lui Dumnezeu; sunt chinuiți de dorința de a-și urma propriile plăceri precum și de remușcarea de a ceda lor; se tem și de judecata lui Dumnezeu, și de cea a oamenilor, le este frică de ce e rău și se rușinează de ce e bine; au parte de încercările trimise de Dumnezeu dar fără să beneficieze de mângâierea Lui! Dacă ar avea măcar curajul de a desconsidera vorbele goale, zeflemeaua meschină și judecata pripită a semenilor, de ce pace și odihnă s-ar putea bucura la sânul lui Dumnezeu!

   Nimic nu este mai periculos pentru mântuirea ta, mai nevrednic de Dumnezeu sau mai dăunător pentru fericirea ta obișnuită decât faptul de a te mulțumi să rămâi așa cum ești. Întreaga noastră viață ne este dată cu scopul de a merge cu îndrăzneală înainte, spre casa cerească. Lumea trece ca o umbră înșelătoare și se apropie veșnicia. De ce să mai amâni? Până mai este timp, până când Tatăl îndurărilor îți luminează cărarea, grăbește-te să cauți Împărăția Lui!

   Chiar și numai prima poruncă din Lege este îndeajuns pentru a îndepărta orice scuză legată de vreo rezervă privitoare la Dumnezeu:

   Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu toată mintea ta. (Luca 10.27, KJV).

   Observi că Domnul nostru a pus laolaltă expresii care expun toate eschivările și reținerile sufletului în legătură cu dragostea plină de gelozie a lui Dumnezeu, dragoste care cere nu doar puterea inimii ci și pe cea a minții și a gândurilor? Cine se poate autoamăgi închipuindu-și că Îl iubești pe Dumnezeu dacă nu cugetă cu toată seriozitatea la legea Lui sau nu caută cu străruință să împlinească sfânta Lui voie?

   Fii sigur că toți cei care șovăie când e vorba de a cunoaște bine ce anume cere dragostea Lui sunt încă foarte departe de El. Nu există decât o singură cale adevărată de a-L iubi pe Dumnezeu, și anume aceea de a nu face nimic decât împreună cu El și pentru El și de a te supune chemării Lui cu un DUH LIBER. Cei care țintesc să facă un compromis, care ar dori să se țină de lume cu o mână, nu pot crede aceasta și, astfel, riscă să fie în rândul celor căldicei pe care Dumnezeu îi va lepăda - vezi Apocalipsa 3.16.

   Desigur că acele suflete fricoase care spun PÂNĂ AICI VOI MEREGE, DAR NU MAI DEPARTE! -Îi displac foarte mult lui Dumnezeu. Se cuvine lutului să poruncească olarului? Ce ar crede oamenii din lume despre un slujitor sau un supus care și-ar lua libertatea de a-și face doar pe jumătate slujba față de stăpânul sau monarhul său, care s-ar eschiva de la împlinirea din toată inima a îndatoririlor sale și căruia i-ar fi rușine să se lase să se vadă loialitatea lui? Dar atunci ce va zice Împăratul Împăraților dacă avem o astfel de purtare fricoasă?

   Vremea este aproape, El va veni curând! Să-I pregătim calea. Să adorăm acea frumusețe eternă care nu îmbătrânește niciodată și care dăruiește o frumusețe eternă care nu îmbătrânește niciodată și care dăruiește o tinerețe fără sfârșit celor care nu iubesc pe nimeni altcineva mai mult decât pe El.

   Să întoarcem spatele acestei lumi mizerabile, care deja începe să se dezintegreze. Pe câți oameni mari i-am văzut trecând pe sub mâna rece a morții! Și noi vom fi chemați curând să părăsim această lume pe care o îndrăgim așa de mult și care nu este altceva decât deșertăciune, slăbiciune, nebunie - O SIMPLĂ UMBRĂ CARE DISPARE!


Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/eseuri/222815/despre-perfectiunea-crestina