A trebuit ca să cobor în mine
Să stau de vorbă doar cu eul meu,
A trebuit să-nchid fereastra către lume
Să Te aud pe Tine... Dumnezeu.

A trebuit să îmi analizez viața,
Pe mine însămi să mă cercetez,
A trebuit să risipești din mine ceața
Să-mi amintesc de-ntâiul crez.

A trebuit să regăsesc puterea
De-a renunța la lucruri ce iubeam,
Să tai din mine, ignorând durerea
Ce-adânc în fire o simțeam.

A trebuit să lupt destul de multă vreme
Cu obiceiurile pe care le-am deprins,
Am tot căzut și-am implorat putere
Până ce-o mână nevăzută m-a cuprins.

A trebuit să mă prind strâns de-o haină
A unui Om ce avea chip de Dumnezeu,
Eu nu-L puteam vedea decât prin ceață,
Deși... parcă-n viața mea a locuit mereu.

A trebuit să-I cer înțelepciune,
Să-nvăț a merge ca un nou-născut,
Dar mă prindeam în jurul meu de toate
Și tot cădeam într-una la pământ.

A trebuit să las în urmă totul,
Să uit greșeala din trecut,
Să mă țin strâns de poala hainei Sale
Și s-o iau iarăși de la început.

O vreme am pășit pe cale
Plutind în har și-n bucurii,
Credeam că-n următoarea clipă
Ești chiar pe nori... chiar că ai să vii.

Dar a venit și clipa de încercare
Și lupte despre care n-am știut,
A trebuit să recunosc că-n disperare
Numai puterea Ta, Isuse, m-a ținut.

A trebuit să-nvăț c-al Tău dușman nu moare,
Că el se luptă să mai ia din ce-i al Tău
Și-ncearcă a imita tot ce-ai făcut sub soare,
Ademenind pe om din drumul său...

A trebuit o jertfă și o cruce
Și-un Calvar și-o suferință grea,
Pe om în sfințenie a-l aduce,
Pe mine să mă poți răscumpăra.

Mai trebuie să lupt să fiu statornic,
Când sunt căzut s-o iau din nou de la-nceput,
Că eu renunț ușor când lupta-i mare,
Dar Tu... la mine niciodată nu renunți.

Tu mi-ai adus din nou înviorare
Când nevegherea mea Te-a îndepărtat,
Și mă acoperi iar cu îndurare —
În toate ești așa de minunat!