Durerea care parcă, Îl pune la pământ.

Nici gândul bucuriei nu pare să Îl schimbe
Și nici iubiri primite din inimă de om
Tristețe și durere e parcă tot ce simte
Iar dorul Lui se-nalță ca ramurile-n pom.

În mintea Lui senină ca zorii dimineții
Îi arde o dorință, și-încearcă să-l convingă
Să-i scrie o scrisoare, sau doar un gând acelui
Ce-i poartă dorul care nu poate să îl stingă

Convins de-a Sa dorință încet începe-a scrie
Și parcă fiecare cuvânt în gând rostit
Începe să-i aducă un strop de bucurie,
Și zâmbetul pe buze ce nu au mai zâmbit

Iubite fiu scriu astăzi cu sufletu-n durere
Și arde-n Mine dorul de-a te purta la piept
De a te strânge-n brațe, de-ați fi o mângâiere
Dar trist și în tăcere, de-atâta timp aștept

Aștept măcar o vorbă, sau chiar un gând la Mine
Mi-e dor să-ți aud glasul, și-n scurte rugăciuni
Mi-e dor să-ți văd privirea și să vorbesc cu tine
Mi-asa de dor de parca, trecuseră chiar luni

De când n-ai spus o vorbă, și nici măcar o șoaptă
Din buzele-ți uscate n-ai vrut să îmi rostești,
Iar inima din Mine a spus atat: Așteaptă
Si-am așteptat în Mine ca tu să imi vorbești

Zadarnică-mi fusese această așteptare
Caci inima din tine n-a vrut să îmi vorbească
Mi-as fi dorit din suflet să-ți dau o-îmbrățișare
Dar sufletul tău rece n-a vrut să o primească

Am fost mereu cu tine în zorii dimineții
În pâinea de pe masă, în apa din izvor
In tot ce te-nconjoară și da suflare vieții
În biblia prăfuită ce stă, în dormitor.

Au fost și dăți în care n-aveai, și-aveai nevoie
De-o mână-ntinsă care, sa vrea să-ți dăruiască
Au fost și zile-n care plângeai cerșind în tine
O mângâiere dulce, o vorbă părintească.

Chiar tu ai fost orfanul pierdut in drum de stradă
Ologu-acela care să umble își dorea
Tu-ai fost acela care aveai privirea oarbă
Si omul ce la glasul iubirii surd era

N-am fost Eu oare-acela ce iti purta de grijă,
Ce-a-ntins o mână care să vrea să-ți dăruiască
N-am sters Eu ochii aceia atât de plini de lacrimi
Ce-au vrut ca mângâierea cu ei să se-ntâlnească? !

N-am fost Eu oare Tatăl ce-a vrut ca să te crească
Nu te-am făcut Eu oare sa umbli, sa zâmbești
Nu ți-am dat Eu vedere ca ochii tai sa vada
Nu ai vazut tu oare ce-nseamnă să iubești?

Am luat păcatul care ți-a ruinat viața
L-am țintuit pe cruce și M-am lăsat străpuns
Ți-am mai lăsat o șansă, ți-am readus speranța
Si mă întreb in Mine, ce nu a fost de-ajuns?

Ce-aș fi putut Eu oare sa fac mai mult de-atâta
N-a fost nimic în lume să-mi fi cerut iar Eu
Să nu-ți fi dat, . . Dar Duhul imi simte neputința
Caci nici macar acuma nu vrei sa fi al Meu

Oh fiul meu, oh fiică. . clipită de clipită
Astept cu bucurie sa văd cum vei veni
Caci Tatăl cu ardoare si dor te mai așteaptă
Să-ți dea a Sa iertare pe care-o vei primi

Așa de mult în Mine doresc sa stăm la masă
Să te mai văd în rugă genunchii că-ți apleci
Sa iau din al tău suflet durerea ce te-apasă
Iar tu de lângă Mine nicicând sa nu mai pleci

E grea tăcerea zilei si grea lăsarea nopții
Si am răbdare încă și judec înțelept
Dar va veni o vreme, o zi a judecății
Când niciodată n-am sa mai pot sa mai astept

Aceasta-a fost scrisoarea unui iubit Părinte
Ce te asteapta încă durindu-te nespus
Dar ti-am lăsat în ea și-un semn de luare aminte
Te las si AZI aștept. Cu drag al tău ISUS!