Ați auzit, vreodată, povestea minunată
Despre-o privighetoare fermecată?
Ea cânta penru Rege vara toată,
Dar a murit pentr-un poet și-o fată...

Fata, o cochetă ipocrită,
N-a primit albii trandafiri
Oferiți de tânărul ce-o curta:
Dorea roza roșie din iubiri!

Privighetoarea vedea, cu stupoare,
Cum, de-amor, zăcea bietul poet;
Și-a aflat cum se-nroșește o floare:
Cu sângele din micul ei piept!

Cugeta că nu-i pasăre rară:
Puteau să cânte, noaptea, puii ei!
Pe lângă o dragoste mare
Cât valorau viața, trilul ei!

S-a așezat pe albul trandafir,
Cântând sublim iubirea umană,
Presându-și pieptul mic pe-un spin:
Sângele-i curgea pe petale, din rană!

Și roza albă a fost colorată!
O floare purpurie s-a născut
Prin jertfa inimii curate,
Cu prețul unui cântec frânt! ... .

Poetul a cules trandafirul
Umed de sânge, sclipind, neatins
A alergat să-l ducă iubitei,
Dar, a fost de cochetă respins!

El s-a dezis, pe loc, de poezie,
De-amorul pentru-o răsfățată;
S-a consolat prin filozofie,
Neștiind privighetoarea moartă...

Pasărea, cu inima străpunsă
Zăcea, cu Trandafirul, la gunoi,
A fost dusă în Grădina Ascunsă,
Să cânte veșnic pentru El, cu noi!

Să-L lăudăm pe Domnul Cristos
Ca o privighetoare-n grădină!
Sângele nostru să-I dăm, cu folos,
Arătând lumii Iubirea Divină!