Am auzit la o nuntă dintr-o Biserică Creştină Penticostală cum celor doi miri li s-a spus, sub formă de provocare, următoarea poveste. Dumnezeu are sus în ceruri două scaune goale, deocamdată neocupate. El, Creatorul familiei umane, a hotărât ca aceste două scaune să fie ocupate de acei miri, soţ şi soţie, cărora niciodată în viaţa lor de căsnicie nu le va fi părut rău că s-au căsătorit. Tâlcul acestei povestiri cred că este o aluzie instructivă la căderea în păcat a primei familii din Geneza 3. Dumnezeu, Creatorul familiei, alcătuit din Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, le-a dorit primilor soţi tot binele pe care şi-l poate imagina cineva meditând la planul mântuirii. Au primit putere şi autoritate asupra întregii planete numite Pământ, putere să se înmulţească şi să crească, să se răspândească pe toată suprafaţa întregului glob. Dar cineva, numit şarpele cel vechi, diavolul şi satana, prin păcat, a stricat planul lui Dumnezeu şi a compromis familia primului Adam pe care Dumnezeu ulterior a expulzat-o din Rai cu mâinile goale. Bărbatul trebuia să muncească din greu pentru a-şi întreţine familia, soţia va naşte cu durere copiii săi şi dorinţele sale nu vor putea fi împlinite decât prin soţul ei. Şarpele a fost blestemat între toate animalele de pe câmp să se târască pe pământ şi i s-a dat drept hrană ţărâna. Un anume rabin evreu observa, în meditaţiile sale, că Dumnezeu i-a dat şarpelui țărână din belşug ca nu cumva, ducând lipsă de hrană, să-şi ridice privirea către cer şi să i-o ceară lui Dumnezeu prin rugăciune. Înţelegem de aici că cea mai mare pedeapsă pe care i-o poate da Dumnezeu unui om este să-l facă să nu aibă niciodată nevoie de El. Să fie separat de Dumnezeu în iadul cel veşnic care arde cu foc şi pucioasă. Un tânăr de bună credință își face cele mai mari şi frumoase planuri atunci când se pregăteşte de căsătorie şi îşi caută un partener de viaţă pe măsură: frumos, bogat şi înzestrat din toate punctele de vedere. Nimeni însă, niciun preot sau pastor, nu-i poate oferi acestui tânăr reţeta succesului în viaţă. De obicei, aşteptările celor doi în căsnicie nu se confirmă sută la sută pentru că jugul conjugal nu este uşor şi simplu de dus. Adevărata căsnicie este un atelier de cioplire a caracterelor, iar când apar copiii abia atunci dragostea dintre cei doi îşi dă adevăratul test de rezistenţă. Dacă testul acesta nu este trecut cu brio cei doi ajung dintr-odată la tribunal, îşi împart averea şi copiii şi produc multe victime în jurul lor, mai ales în familiile părinţilor lor. În aceste condiţii se pune cu insistenţă întrebarea: De ce eşuăm adesea în alegerile noastre cu privire la drumul vieţii? Dacă ne întoarcem în grădina Edenului ne amintim că toate familiile oamenilor au un duşman comun care este diavolul. El nu şi-a schimbat niciodată tactica înverşunării cu care atacă familia lui Dumnezeu. Da, îmi veţi spune, dar nu toate aceste familii cred în Dumnezeu. Există suficienţi oameni care şi-au luat în propriile mâini soarta lor şi a familiilor care le aparţin. Tocmai aici este problema: că aceşti oameni, consideraţi „liber cugetători”, au urmat şi urmează tiparul de comportament al primilor soţi din istoria omenirii, scoţându-L pe Dumnezeu afară din familia lor. Un alt caz, însă, care provoacă stupoare este cazul soţilor creştini care divorţează cu fruntea senină unul de altul pe motiv că nu se potrivesc. Ei practică aşa-numita căsătorie „de probă”, asemenea unui măr pe care ai vrut să-l mănânci, dar simţind că nu-ţi mai place îl arunci cât colo. Domnul Isus a zis: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa. Eu, însă, vă spun că oricine îşi lasă nevasta, în afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurveşte.” (Mat. 19.8-9) Să observăm că un prim diagnostic pus de Domnul Isus pe această plagă socială şi religioasă numită divorţ este împietrirea inimii. A respinge modelul biblic de familie aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, prin creaţie, înseamnă să ai o inimă împietrită. O asemenea împietrire şi stare de păcat atrage după sine pedeapsa mâniei divine, ca în vremea lui Noe la potop sau ca în vremea lui Lot cu cetăţile păgâne Sodoma şi Gomora. Scopul dintotdeauna al celui rău a fost să distrugă familia adevărată, deoarece printr-o familie, care avea să aparţină poporului ales, din seminţia regelui David, avea să se nască Mântuitorul pe pământ. El este al doilea Adam, trimis de Tatăl ceresc pe pământ să rezolve problema păcatului în care au fost târâţi primii soţi de către şarpe, în grădina Edenului, prin neascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Dacă primul Adam şi-a acuzat soţia înaintea lui Dumnezeu şi nu şi-a recunoscut păcatul ci, dimpotrivă, în mod implicit L-a acuzat şi pe Dumnezeu Însuşi, Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu a trăit în totală ascultare de voia Tatălui şi n-a ieşit niciodată din perimetrul voii Sale. El a luat pe cruce asupra Sa blestemul păcatelor noastre, ca să-l poată dezbrăca pe vechiul şarpe de puterea pe care i-au dat-o păcatele noastre, atât ca rele individuale, cât şi ca natură păcătoasă bazată pe necredinţă, neascultare şi împietrire. Revenind la eşecul alegerii pentru viaţa de familie trebuie să mai notăm şi faptul că, potrivit Bibliei, Dumnezeu mai dă o şansă celor aflaţi în această situaţie. Mustrând cu putere generaţia evreilor întorşi din robia babiloniană din pricina divorțurilor, profetul Maleahi, cel cu care se încheie Vechiul Testament, scrie: „Şi dacă întrebaţi: ‘Pentru ce?’... Pentru că Domnul a fost martor între tine şi soţia din tinereţea ta, căreia acum nu-i eşti credincios, măcar că este tovarăşa şi nevasta cu care ai încheiat legământ! Nu ne-a dat Unul singur, Dumnezeu, suflarea de viaţă şi ne-a păstrat-o? Şi ce cere acel Unul singur? Sămânţă dumnezeiască! Luaţi seama, dar, în mintea voastră şi niciunul să nu fie necredincios nevestei din tinereţea lui! ‘Căci Eu urăsc despărţirea în căsătorie - zice Domnul Dumnezeul lui Israel - şi pe cel ce îşi acopere haina cu violenţă - zice Domnul oştirilor. De aceea luaţi seama în mintea voastră şi nu fiţi necredincioşi!’ “ (Mal. 2.14-16) Cred că acest text este suficient de clar şi limpede cu privire la felul în care Dumnezeu condamnă divorţul, atât în poporul Israel cât şi în celelalte naţiuni ale lumii din care Duhul Sfânt îi va recruta de-a lungul veacurilor, prin vestirea Evangheliei, pe membrii Bisericii lui Hristos, care este Trupul Său. Un om al lui Dumnezeu, poetul Costache Ioanid, de care îmi aduc aminte cu deosebită plăcere ca despre părintele meu spiritual, îmi spunea în timpul regimului comunist că Dumnezeu nu divorţează de noi atunci când, în mod cu totul accidental, păcătuim. Dacă ar fi aşa ar trebui să ne trimită pe toţi în iad, pentru că nu este niciunul dintre noi fără păcat. O căsătorie în pericol de naufragiu nu poate fi salvată decât prin pocăinţa şi credinţa în Isus, prin dragoste şi iertare reciprocă. Când mai apar pe scenă şi copiii aceştia sunt un alt argument zdrobitor care trebuie să-i conducă pe părinţi la soluţia împăcării. O alegere greşită în căsnicie nu este definitivă sau ireparabilă, ea poate fi salvată prin întoarcerea la Dumnezeu. Aş vrea să observăm că, deși Adam şi Eva au fost scoşi din grădina raiului ca să nu rămână veşnic în starea de mizerie a păcatului, totuşi Dumnezeu nu a întrerupt cursul istoriei omenirii: El a ales prin Avraam un popor, prin Iuda a ales tribul mesianic, iar prin David a ales familia Răscumpărătorului nostru în persoana Domnului Isus Hristos. De-a lungul veacurilor, diavolul a dus lupta cu poporul Israel ca să-l întineze, să fie asimilat de popoarele păgâne ale Canaanului astfel încât în cele din urmă să dispară din istoria lumii. Dar Dumnezeu l-a vegheat din umbră şi în timpul asirienilor sau babilonienilor; şi în timpul împărătesei Estera, când Haman voia să-I distrugă; şi în timpul romanilor, la anul 70 d. H. , când Templul şi Ierusalimul au fost distruse; şi în timpul lui Hitler, în istoria modernă când au murit, se spune, şase milioane de evrei. Această minune a prezervării şi păstrării istorice a poporului evreu a fost realizată de suveranitatea şi atotputernicia lui Dumnezeu, care L-a trimis pe Fiul Său pe pământ de dragul lui Israel şi al întregii lumi. Biblia spune: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3.16) Din alegerea greşită a primei familii umane pusă de Creator în Eden înţelegem că cel mai mare pericol vine din exterior. Instituţia lui Dumnezeu era atât de importantă încât diavolul nu s-a folosit de intermediari ca să-i dea lovitura de graţie. Relaţia slabă a unei familii cu Cuvântul lui Dumnezeu îi face vulnerabili pe membrii acesteia în faţa ispitelor şi provocărilor celui rău. Eva nu cunoştea prea bine porunca divină şi poate că în sensul acesta nici Adam nu şi-a făcut prea bine datoria. El a lăsat-o pe soţia sa Eva să-l înfrunte singură pe duşman, deşi textul biblic spune că soţul nu era departe, ci “era lângă ea” (Gen. 3.6b). Adam avea şi menirea să păzească bine grădina fericirii, dar n-a făcut acest lucru din moment ce şarpele a pătruns înăuntru cu ispita sa. Vegherea continuă este soluţia pentru susţinerea unei alegeri fericite în viaţa de familie. Dumnezeu făcuse deja pentru ei alegerea cea mai fericită aşezându-i în Eden, unde nu le lipsea nimic. Alegerea celor doi soţi a fost una catastrofală: ei l-au luat pe şarpe drept dumnezeu şi pe Creatorul lor L-au scos afară din inima şi conştiinţa lor. Astfel, slava lui Dumnezeu i-a părăsit. Totuşi Dumnezeu a venit la faţa locului să facă o anchetă şi o judecată dreaptă prin care cei vinovaţi să-şi primească plata pentru vina lor. Dumnezeu a văzut că cei doi în urma păcatului lor s-au ascuns de El pe după pomii din grădină. Dar unde ne putem ascunde de ochii Lui? Nicăieri. Dumnezeu a strigat: “Unde eşti?” Întrebarea Lui arată că Adam şi Eva, deşi trăiau din punct de vedere fizic, în realitate erau morţi şi pierduţi din punct de vedere spiritual, iar Dumnezeu, în dragostea Lui fără hotare venise să-i caute. Asta ar trebui să dea speranţă nu numai indivizilor pierduţi, ci şi familiilor destrămate de vrăjmaş. Prezenţa şi glasul lui Dumnezeu au scos la iveală starea dezastruoasă a celor ce ascultaseră de glasul şarpelui. În răspunsul său Adam dă vina pe soţia lui, pe Dumnezeu şi chiar pe împrejurări pentru a-şi justifica păcatul. Eva a dat vina pe şarpe, iar şarpele nici nu s-a ostenit să-şi recunoască vina. Răul provocat de şarpe este unul de neiertat, vinovatul principal fiind absolut incorigibil. Reabilitarea şi ridicarea unei familii din faliment începe cu mărturisiri sincere, dintr-o pocăinţă adevărată, care înseamnă schimbarea minţii şi întoarcerea personală la Dumnezeu, prin Hristos, a fiecărui membru. Nu se cere nimic din justificarea adamică şi nici acea îmbrăcăminte falsă confecţionată din frunze pentru a avea acces la Dumnezeu. De obicei, cei care divorţează emit tot felul de acuzaţii reciproce ce izvorăsc din ura cu care diavolul a umplut inimile lor. Să venim dar la crucea lui Hristos, unde toate păcatele noastre au fost ţintuite pe lemn şi unde minciunile Satanei au fost pe deplin şi pentru totdeauna demascate. Mă gândesc la mama lui Samson, căreia i s-a arătat un înger (Jud. 13) ca să-i vestească naşterea unui copil de parte bărbătească şi care va fi nazireu şi va elibera pe Israel din mâinile filistenilor. Femeia aceasta s-a dus să-l anunţe şi pe soţul ei de această teofanie, care îi aducea vindecarea de infertilitate. Dacă ar fi făcut şi Eva acest lucru, adică să-l cheme imediat pe soţul ei Adam de îndată ce şarpele şi-a făcut simţită prezenţa în grădină, poate că alta ar fi fost soarta familiei sale şi a întregii omeniri de atunci. Mai sunt doi soţi, Acuila şi Priscila, pomeniţi de evanghelistul Luca în Fapte 18 şi care erau nedespărţiţi şi poate tocmai de aceea au fost de folos apostolului Pavel în lucrarea de evanghelizare de 18 luni pe care a desfăşurat-o în Corint. Acelaşi lucru se poate spune şi despre ajutorul pe care ei l-au dat lui Apolo din Alexandria, un om care poseda şi folosea cu succes darul vorbirii din Scripturi, dar care avea nevoie să cunoască „mai cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu” (Fapte 18.26). Mai este binecunoscută în creştinism familia fratelui Filimon, din Colose, la care apostolul Pavel l-a trimis din nou pe sclavul fugit din casa lui, pe nume Onisim. Era drept ca sclavul pocăit între timp, la predica apostolului Pavel, să se întoarcă la stăpânul său. Filimon şi familia lui l-au reprimit, credem, în casa lor pe Onisim în virtutea faptului că harul lui Hristos poate schimba viaţa unui păcătos, a unei întregi familii şi chiar a întregii societăţi. Pentru o viaţă mai bună şi pentru a câştiga mai mulţi bani în familiile lor, după decembrie 1989, mulţi soţi creştini şi-au lăsat casele, soţiile sau soţii, şi pe copii în custodia bunicilor, iar ei s-au aventurat în ţările mai civilizate din Occident. Acolo au luat viaţa de la capăt, au muncit mult cu supraeforturi care i-au mai şi îmbolnăvit uneori, apoi chinuiţi de dorul familiei s-au reîntors în ţară. Între timp, partenerul de viaţă din ţară îl (sau o) abandonase, iar familia destrămată a lăsat copiii fără adevăraţii părinţi. Se pune întrebarea: la ce le-au mai folosit banii în acest caz? „Nu poţi sluji la doi stăpîni, lui Dumnezeu şi lui Mamona”, ne învaţă Domnul Isus în Evanghelie. Lucrurile au evoluat în alte cazuri şi invers, adică cel plecat în străinătate şi-a făcut altă familie acolo şi cei din ţară au rămas în urmă plângând. Astfel de cazuri vorbesc, desigur, despre neputinţa guvernelor noastre de a crea suficiente locuri de muncă aici în România. Dar dincolo de aceste considerente politice şi economice, în contextul globalizării, vorbind în numele credinţei creştine noi ar trebui să avem o altă perspectivă decât cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Alegerile noastre de familie ar trebui să aibă drept ţintă în exclusivitate doar voia lui Dumnezeu, pentru care Duhul Sfânt ne asigură călăuzirea Sa în tot adevărul. Mai putem observa în Geneza 3 faptul că în momentul când diavolul, sub formă de şarpe, a intrat în grădină, Dumnezeu nu era acolo sau mai bine zis nu şi-a făcut simţită prezenţa în inima Evei şi a lui Adam. Când Duhul Sfânt lipseşte din vieţile şi familiile noastre apare duhul de ceartă al lumii, duhul de competiţie şi nesupunere al soţiei faţă de soţ şi invers, al soţului faţă de soţie. Uneori soţii, chiar dacă sunt şi decid împreună anumite lucruri, dacă le lipseşte Duhul Sfânt, cum s-a întâmplat în Fapte 5, cu soţii Anania şi Safira, ei pot apuca pe calea păcatului. Anania şi Safira au decis un lucru prin care au încercat să-L mintă pe Duhul Sfânt, dar apostolul Petru, care avea darul deosebirii sau discernerii duhurilor, a intervenit imediat şi păcatul a fost demascat. Aflaţi sub şocul electrizant al acestui moment neaşteptat cei doi au făcut un atac de cord şi au murit pe loc. Concluzia pe care Luca o trage este că „o mare frică a cuprins toată adunarea şi pe toţi cei ce au auzit aceste lucruri” (Fapte 5.11). Sfaturile părinteşti din Proverbe 4.23-27 sunt valabile oricând pentru noi, indiferent dacă suntem sau nu căsătoriţi: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii. Izgoneşte neadevărul din gura ta şi depărtează viclenia de pe buzele tale! Ochii tăi să privească drept şi pleoapele tale să caute drept înaintea ta. Cărarea pe care mergi să fie netedă şi toate căile tale să fie hotărâte: nu te abate nici la dreapta, nici la stânga şi fereşte-te de rău.” În calitate de creştini noi afirmăm că am ieşit din lume, dar în realitate viaţa noastră de fiecare zi arată altceva: că am luat lumea cu poftele ei în inima noastră. Ne trezim ca Rahela, soţia cea mai iubită a patriarhului Iacov, care la plecarea sa din casa părintească a furat idolii familiei tatălui său. Ştiţi ce s-a întâmplat mai târziu cu ea, când l-a născut pe Beniamin, ultimul ei fiu? A murit. Păcatul ei a ajuns-o din urmă. În 1 Corinteni 11 apostolul Pavel le scrie membrilor Bisericii din oraşul Corint că, din cauza neorânduielii care domnea la Cina Domnului, ca să nu-i pedepsească odată cu lumea, pe acei membri Dumnezeu i-a disciplinat prin neputinţe şi boli fizice, iar pe alţii cu somnul din ţărâna pământului, adică moartea. Să veghem dar ca nu cumva să facem din harul lui Dumnezeu un prilej de a trăi pentru firea pământească. Antidotul pentru această stare de lucruri ni-l dă tot apostolul Pavel în Galateni 5.13-15: „... slujiţi-vă unii pe alţii în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” Dar, dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de alţii.” Eu întreb: cine este aproapele nostru mai mult decât soţul şi soţia noastră? Desigur că aceste versete se aplică şi membrilor din Biserica lui Hristos, dar în egală măsură se pot aplica şi familiilor creştine din Biserică. Dacă nu există dragoste în familie, se poate ajunge la conflicte majore care să-i împingă pe cei în cauză pe treptele tribunalelor. De ce? Pentru că Dumnezeu este dat la o parte aşa cum s-a întâmplat în grădina Edenului cu familia lui Adam şi a Evei. Aş vrea să ne gândim în continuare la priorităţile şi agenda familiei. Acolo în Eden cineva străin de Dumnezeu a schimbat agenda celor doi. Mă întreb cum de şi-a permis acest lucru. Probabil că este vorba de voia permisivă a lui Dumnezeu. Există unii predicatori care, fixând priorităţile spirituale ale vieţii lor de credinţă spun: Dumnezeu este pe primul loc, Biserica pe locul doi şi familia pe locul trei. Dar lucrurile nu stau deloc aşa. Familia trebuie să fie pe locul doi, iar Biserica pe locul al treilea. Aici, ca exemplu negativ îl putem da chiar pe regele David, care a avut mari probleme cu copiii săi, întrucât a fost tot timpul mult mai ocupat cu treburile împărăţiei decât cu rezolvarea conflictelor din familia sa. Trăirea şi împărtăşirea Evangheliei începe cu cei dragi. De aceea Domnul Isus, eliberându-l pe un demonizat, în final i-a zis: „Întoarce-te acasă şi povesteşte tot ce ţi-a făcut Dumnezeu.” (Luca 8.39a). Până la urmă, diavolul este mai înspăimântat de o familie creştină care îl slujeşte pe Dumnezeu, prin dragoste şi credinţă, decât de un predicator care se ocupă de Biserică dar îşi neglijează în mod sistematic propria familie. În această privinţă apostolul Pavel are un comentariu foarte acid legat de cei care în Biserică sunt îngeri, iar acasă sunt draci: „Căci, dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? (1 Tim. 3.5). A cârmui bine nu înseamnă ca soţul să facă şi partea soţiei şi a copiilor, dacă aceştia sunt deja mari. Conducătorul familiei este ca un dirijor de cor: el doar conduce cântarea, coriştii cântă partitura. Acest principiu funcţionează minunat şi în Biserica Domnului: „Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii, evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos... ” (Ef. 4.11-12). O altă formă în care şarpele modern se auto-invită în familii este şi aşa-numitul „planning familial”, sau planificarea mai dinainte a numărului de copii pe care trebuie sau poate să-i aibă un anumit cuplu. Ştiu că este un domeniu controversat, în care n-aş dori să intru pentru a nu produce insatisfacţii diverşilor mei cititori. Doar un singur lucru îl putem stabili în acest moment: avortul, indiferent de faza în care se află noua viaţă a copilului nenăscut, este o crimă cu premeditare înaintea lui Dumnezeu. Dacă avorturile sunt rezultatul acestui „planning”, atunci eu vă las pe dvs. să trageţi concluziile. „Fructul înterzis” în viaţa unei familii este până la urmă orice încercare a celor doi soţi de a ieşi din voia clară a lui Dumnezeu, care înseamnă în două cuvinte „sfinţirea noastră”. Zugrăvind starea de păcat a omenirii în cuvintele cutremurătoare din Romani 2.24-32, apostolul Pavel spune: „De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci, Amin! Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase, căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor în una care este împotriva naturii; tot astfel şi bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvîrşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor. Fiindcă n-au căutat să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoaşterea lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel, au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate, plini de invidie, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori (adică denunţători, n. n.), bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.” Toate aceste păcate, care uneori sunt şi legiferate în societatea noastră postmodernă, sunt rezultatul nemijlocit al alienării familiei în care şarpelui cel vechi i s-a oferit locul pe care trebuia să stea Dumnezeu. Alegerea noastră clară, pe care suntem chemaţi s-o facem în această luptă dintre sămânţa şarpelui şi Sămânţa femeii, care este Hristos, trebuie s-o susţinem prin decizii corecte şi biblice. Ne asemănăm pe undeva cu evreii exilaţi în Babilon, dar care, prin harul lui Dumnezeu, s-au reîntors în patria lor ca să-şi reconstruiască Templul şi capitala lor străbună, Ierusalim. Nu le-a fost uşor dar au reuşit în cele din urmă. Dumnezeu a făcut o alegere bună şi a luat o decizie pentru aceşti evrei, prin regele Cirus, conform cu Isaia 45.1-3, dar alegerea divină trebuia completată de către cei întorşi din Babilon, pe care dregătorul Neemia îi mobilizează la ridicarea zidului Ierusalimului: „Vedeţi starea nenorocită în care suntem! Ierusalimul este dărâmat, şi porţile sunt arse de foc. Veniţi să zidim iarăşi zidul Ierusalimului, şi să nu mai fim de ocară”. Şi le-am istorisit cum mâna cea bună a Dumnezeului meu fusese peste mine, şi ce cuvinte îmi spusese împăratul. Ei au zis: „Să ne sculăm şi să zidim!” Şi s-au întărit în această hotărâre bună.” (Neemia 2.17-18). În vremea aceea exilaţii evrei repatriaţi au pregătit poporul pentru prima venire a lui Mesia în lume. Acum, după două mii de ani de când răscumpărarea şi mântuirea noastră au devenit o realitate prin marea Jertfă de la crucea Golgotei, se cade ca Biserica, „Noul Israel”, să ducă ştafeta Evangheliei la toate naţiunile lumii, deoarece Mielul lui Dumnezeu Se întoarce în curând ca Domn al domnilor şi ca Împărat al împăraţilor. În sensul acesta, Biserica, aleasa Mirelui ceresc, este chemată să lupte pe frontul credinţei creştine pentru apărarea integrităţii şi sacralităţii familiei întemeiată de Dumnezeu la început. Biblia ne arată cu fapte concrete din istoria lumii că, atunci când existenţa familiei creată de Dumnezeu a fost pusă la îndoială pe vremea lui Noe sau în vremea lui Lot, a urmat un dezastru total pentru întreaga specie umană. Biserica, în vremea zilelor din urmă poate şi trebuie să-şi asume rolul spiritual al patriarhului Noe sau rolul spiritual al patriarhului Avraam, care prin activitatea şi rugăciunea lor s-au implicat în salvarea unei minorităţi evlavioase cu care Dumnezeu Şi-a continuat lucrarea.