În parcul vechi, sub tei bătrâni
ce pun orașului surdină,
trecând odată, am zărit,
(pe-o bancă, în lumini de mit)
un Cătălin și-o Cătălină...

El, paj frumos, cu ochi de foc,
ea, o domniță dintre stele...
Erau atât de fericiți...
(doi visători îndrăgostiți)
în parcul vechi, sub ramuri grele.

Iar sus, rotindu-se ușor
deasupra arcelor cu viță,
zburau uniți în felul lor
un porumbel și-o porumbiță...

Priveam spre tinerii din parc.
Și el, cu ochii către spații,
rosti atunci un jurământ -
că teii-au tresărit în vânt
ca de-un fior din constelații...

*

A doua zi, în parcul vechi,
sub ramuri ce filtrau lumina,
i-am revăzut pe-ndrăgostiți,
pe cei doi tineri fericiți,
pe Cătălin și Cătălina.

El, chip de zeu olimpian,
cioplit în marmoră cu dalta.
Ea, o domniță din rădvan,
cu sclipet alb de porțelan.
Dar, vai... domnița... era alta...

Iar sus, într-un imens inel,
deasupra arcelor cu viță,
trecea același porumbel,
zburând cu-aceeași porumbiță...

*

Auzi tu oare, om semeț,
un glas ce strigă dintre stele?
“O, rege al zidirii Mele,
nu ești tu oare mai de preț
ca zeci de mii de păsărele?

Dar nu te uiți în jurul tău? ...
Nu te sfiești, nu te-nspăimântă
că sunt mai buni doi porumbei,
ființe care nu cuvântă?

Nu te-nfiori că ești mai rău,
mai schimbător decât un flutur?
Cum să-ți vorbesc? Cum să te cert?
Și cum de umeri să te scutur?

Nu te roșești să treci râzând,
schimbându-ți zi de zi perechea?
Nu știi că țin asupra ta
mereu și ochiul și urechea?

Nu te sfiești de crinii albi,
de florile din parc? De dalii?
De macii puri, înfiorați,
din care zorii fac vitralii?

Nu vezi tu nufărul pe lac,
alb ca o stea în fapt de seară,
cum se păstrează de curat
pe apa verde și murdară?

Citește-n Cartea Mea-n genunchi,
citește-n murmure de liră!
Adam și Eva cum trăiră?
Ei paradisul l-au pierdut
și totuși nu se despărțiră.

Și n-au trăit apoi ca soți
o zi, un an sau un deceniu.
Ci prima dragoste a fost
o căsnicie de-un mileniu!

N-ai auzit că lui Avraam
i-am dat cu bucurie țara,
căci el iubi pân-la mormânt
cu-aceeași dragoste pe Sara.

Rebeca pentru Isaac
n-a fost iubirea lui întreagă?
Iar pentru Israel Rahela
n-a fost ea singura cea dragă?

Și apoi oricât s-a năpustit
cel rău să spulbere-armonia,
o, ce iubire a unit
pe blândul Iosif cu Maria!

Erau flori multe-n Nazaret
ce se-nălțau ca să-i privească.
Dar ele n-au văzut alt soț
și nici soție mai cerească.

Căci el era din cei puțini
cărora îngeri li se-arată.
Iar ea aleasă-ntre femei,
de-a pururi binecuvântată.”

Astfel de trainice iubiri
zidiră temple-n tot pământul.
Tu, om semeț, tu ce zidești
călcându-ți zilnic jurământul?

Iar voi, mireasă, mire scump,
voi care-n Duh purtați cununa
căsătoriei în Hristos,
voi astăzi vă uniți duios,
vă întregiți pe totdeauna.

Căci sus, în Cer, în Paradis,
Isus, luând în mână pana,
În Cartea Veșnică a scris,
(către sfârșit): Mihai și Ana.

Deci, vrem ca cei ce știu să vadă
privind la voi, la traiul dus,
să poată fără teamă spune:
“ Da, căsnicia e-o minune,
e un simbol venit de sus
al dragostei ce nu apune
dintre Eclezia și Isus.”

Și încheind, v-aduc aminte!
cuvântul sfânt și încercat;
“Tu, mire, să-ți iubești soția!
Iar tu, respectă-l pe bărbat.”

De veți greși, primiți dojana,
și fiți un psalm, un colț de Rai!
Fii binecuvântată, ANA!
Fii binecuvântat, MIHAI!