Bunicul
autor: Samy Lupu

Cu vocea blândă, mâna tremurând,
Cu fața lui senină, luminoasă,
Vorbea încet, în șoaptă, murmurând,
Dar orice vorbă era prețioasă.

Nu ne certa și nu striga la noi,
Nu înceta să ne îmbrățișeze.
Mâinile lui trecute prin nevoi
Puteau atâta farmec să păstreze.

Ne povestea din vremi îndepărtate
Când oamenii trăiau muncind din greu,
Când se trudeau din zori până în noapte
Și se rugau mai des lui Dumnezeu.

Fugeam la el, când mama furioasă
Privea spre noi mai amenințător.
Cu el, viața era mai frumoasă,
Dar azi el nu mai e și-mi este dor...

Bunicul, ne purta mereu în rugă,
Genunchiul lui mereu se apleca.
Mi-e dor să-l vad un ceas, sau o secundă,
Dar stiu că-n Ceruri sus îl voi vedea.