O, liniștește, Doamne,
Furtuna ce vuiește
Și suflă fără milă
Vânt amenințător,
Furtuna ce într-una
Se umflă și lovește
În barca vieții noastre
Cu gând necruțător!

O, scoală-Te și-oprește
Azi vocea înfuriată
Ce aduce intimidarea,
Iar, ca un bun Cârmaci,
Condu-ne și rostește-i
Furtunii, cum odată
I-ai spus cu glas de Domn:
"Închide-ți gura! Taci!"

O, adă adierea
Ce pacea o aduce,
O pace ce întrece
Cu totul orice gând!
Căci marea iarăși vine
Smerită să se plece,
A Ta domnie-n toate
Mereu recunoscând.

Tu nu lași încercarea
Să smulgă nemiloasă
Fărâma de credință
Ce-n piept o mai avem,
Ci-ai spus că niciodată
Nu îngădui suferință,
Poveri, ca să le ducem
Mai mult decât putem.

Rămâi dar în corabie
Căci vremea-i schimbătoare
Și nu știm spre ce țărmuri
Viața ne-a purta,
Cu Tine, crească valul
Furtunii cât de mare,
Vom fi încrezători
Că nu ne vei lăsa.