Cu un creion mi-aș fi dorit
În suflet oamenii să-mi scrie
Ca vorbele ce m-au rănit
Să le șterg, să nu mai fie.

Însă oamenii-ș umplură
Călimara mai mereu
C-o cerneală zisă. . . ură
Ce se curăță cam greu.

Și când sufletu-mi ajunse
Mâzgălit de-a lor condei
Neagra cerneală se duse
Sub acțiunea dragostei.

Și cu dragoste am șters
Atât de mult până când
Într-o zi am înțeles
Că poți obosi ștergând.

Gândul rău de la cei dragi
Pară-i cel mai dureros
Când se așterne pe suflet
Îl sfâșie nemilos!

Și atunci ce să mai ștergi
Când sufletu-i bucățele
Și la cine să alergi
Să îl lipească și spele?

Cine-n suflet să îți scire
Gânduri de pace mereu,
Slove ce-aduc bucurie
Numai unul. . . Dumnezeu!

Lasă-l dar pe El să fie
Scriitor în viața ta
Domnul ori și ce ti-ar scrie
Nu-ți sfâșie inima.

Condeiul Lui nu rănește
Și nici pete nu îți lasă
Sufletul nu ți-l zbroește
Nici prea tare nu apasă.

Dumnezeu nu folosește
Cerneală ce să păteze
Nici nu scrie cu creion
Ca apoi să corecteze.

Atunci când Domnul scrie
Nici-un scris nu-i mai presus
Căci dragostea Lui e scrisă
Cu sângele lui Isus. . .