Pocăita
Autor: Viorica Mariniuc
Album: In principio erat verbum...
Categorie: Evanghelizare
Într-o casă albă, mare,
La o margine de sat
Locuia o fată care
Avea „sufletul predat”.

— Uite-așa vine năpasta,
Spuneau unii, cu emfază.
Fanatism, la vârsta asta!
Poate crede că-i mai brează?

— Ba eu cred că e bolnavă,
Spuneau alții, mai cu milă;
Pare-o fată de ispravă,
Da’ păcat că-i prea umilă.

O oprea și moș Nicoară,
Cel bolnav de amnezie,
S-o întrebe-a zecea oară
Ce-i cu-această erezie.

Ea-ncerca să le explice
Că nu-i altă-nvățătură –
Doar că-ncearcă să aplice
Tot ce scrie în Scriptură.

Le spunea despre iubirea
Care viața i-o inundă,
Dar îi întorceau vorbirea
Și-o opreau să mai răspundă.

Unul îi dădu cu cotul:
— Fii atentă ce vorbești,
Că alaltăieri nepotul
Îmi spunea niște povești!

Cică el își ia botezul
Spre iertare de păcate!
Frate, care-i chichirezul,
Tu te-ai lepădat de toate? !

Sigur a vorbit cu tine,
Că-i prostești și pe copii;
Lasă că știm noi mai bine
S-ajungem în veșnicii!

Ești prea sfântă, prea deșteaptă,
N-ai făcut și lucruri rele?
— Da, răspunse ea în șoaptă,
Dar m-am lepădat de ele.

— Și acum ești nepătată?
N-o mai face pe smerita!
Și, lăsând-o-nlăcrimată,
Îi mai strigă: „Pocăita! ”

Da, un nume ce-a izbit-o
Și părea întâi c-o doare,
Dar porecla ce-a primit-o
A purtat-o cu onoare.

***
— Pocăito, nu m-ajuți
Până vine pensioara
Să îmi dai vreo doi bănuți?
Zicea tanti Mărioara.

Moș Vasile, la fereastră,
Stă beteag și plin de ură;
Dar se duce fata noastră
Să-i citească din Scriptură.

Acu' an, pe baba Floare
A răpus-o spondilita;
Pân' s-a pus iar pe picioare,
A-ngrijit-o… Pocăita.

Într-o zi mergea cu treabă
La mătușa de alături –
Care-i șubredă și slabă –
Ca să-i spele niște pături.

Dar în drumul spre vecina
O zărește pe trotuar,
Lângă casa cu pricina
Pe Ioana lui Petrar.

— Noi ne-am înțeles cândva,
Începu timid Ioana
Chiar am fost în casa ta
Și-acum te ferești, sărmana!

Uite-aș vrea să te ajut,
Că te văd disprețuită;
Dar nici nu știu ce-ai făcut
Și de ce ești… pocăită.

Îi zâmbește fata noastră
— De ce crezi că mă feresc?
Nu-s pribeagă, nici sihastră,
Doar nu vreau să necăjesc.

Pocăința nu înseamnă
Ceva rău; nu-i jignitor,
Căci la asta ne îndeamnă
Dumnezeu Mântuitor.

Știu că vor să mă insulte
Cei ce mă numesc așa;
Și măcar de-ar sta s-asculte
Când să spun și eu ceva!

Acum sunt obișnuită,
Pot să rabd fără emoții,
Dar mi-i inima dorită
Să ne pocăim cu toții.

Uite, ție pot să-ți spun
Cum plutesc ca-ntr-o minune
Și comorile ce-adun
Când m-așez în rugăciune.

Dar Ioana tresări:
— Vai, i-atât de frig afară!
Despre asta vom vorbi
Mai încolo, mai la vară …


***
Dar nu-i lumea prevenită
Despre-al timpului cuprins.
Fata noastră pocăită
Primăvară n-a mai prins.

Căci după o scurtă boală
A plecat c-un zâmbet dulce
Cum, sleiți de oboseală,
Merg copiii să se culce.

La priveghi, în tinda lată,
Murmura încet și rar,
Povestind înlacrimată,
Chiar Ioana lui Petrar.

— Astă noapte am visat
Că zburam spre zare-albastră
Și un înger minunat
Sta cu consăteanca noastră.

Stăteau dincolo de stele,
C-aș fi vrut s-ajung și eu;
Dar zburam cu aripi grele
Și tot trupul mi-era greu.

Eram tare-nspăimântată,
Totuși, mă uitam în sus;
Ce frumos! Însă deodată
M-a oprit Domnul Isus.

— Ea nu este pregătită!
A rostit un glas divin.
Eu, așa dezamăgită,
Aș fi stat măcar puțin!

Dar… mi-era haina pătată
Și acolo n-aveam loc,
Mă gândeam că altă dată
Poate voi avea noroc.

— De te speli într-al Meu sânge
Vei trăi în cerul Meu;
Du-te înapoi și strânge
Roadă pentru Dumnezeu.

— Doamne, fă-mă să-nțeleg –
Unde Te-aș putea găsi?
— E al Meu pământu-ntreg,
Cheamă-Mă și voi veni.

Și s-a risipit splendoarea…
Dar acum știu care-i cheia,
Știu unde găsesc iertarea;
Totu-i simplu, de aceea,

Nu ascult străine șoapte,
Eu îmi hotărăsc ursita:
Vreau în cer, unde-astă noapte,
Am văzut pe Pocăita!
Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/poezii/172805/pocaita