Aievea parc-o văd și azi, îngenuncheată spune,
Cu glasul dulce, legănat, plângând, o rugăciune:
“O, Doamne, toți copiii mei, primește-i în slujire,
Și-ajută-mă să torn în ei sublima Ta iubire... ”

Și parc-o simt cum mângăie cu mâinile-i frumoase
Un țânc de sub ghiozdanul greu, școlar cu coate roase.
“Ce doctor ai să fi şi tu, cu-atâta-nvăţătură! ... ”
Și-mi dă câte-un verset să-nvăț, să știu și din Scriptură.

Ne-adună blândă-n jurul ei, și-ncetișor ne cântă
Cântările Sionului cu vocea ei de sfântă.
La noi pe-atunci aşa era, întreaga ţară roabă,
Dar mama ne creştea să fim a lui Isus podoabă.

Așa era pe-atunci la noi: pe-afară jale mare,
Dar lângă mama - numai vis, iubire şi cântare...
O propagandă din infern vroia să ne sugrume,
Dar ea-și strângea lângă Hristos podoaba ei pe lume.

Și parc-o văd, cu ochi senini şi faţa zâmbitoare
Uitându-se pe rând la noi cum ar privi la soare...
Și-apoi, cum strânge colțul rupt de la basma cu dinții
Să-alunge lacrima ce-o simt cu dor numai părinții...

O, Doamne, ce bogaţi am fost, să-avem aşa o mamă,
Să-avem prin ea în lumea rea comorile de seamă,
Să ne arăţi în ochii ei iubirea Ta deplină,
Și-atâtea binecuvântări în salbe de lumină...