Când unii oameni cu care am fost prieteni au încetat din viață, ei continuă să aibă un loc deosebit în amintirile noastre. Iar uneori îi revedem pe prietenii pierduți cu ochii minții, așa cum i-am cunoscut cândva, și ne readucem aminte de timpul petrecut cu ei, de felul lor unic de a fi. Astfel de amintiri îmi aduc convingerea că omul este o ființă foarte trecătoare, că viața noastră este ca o călătorie, iar tragismul acestei călătorii constă în faptul că oricând se poate întrerupe brusc.

Așa a fost și viața unui prieten pe nume Flavius, pe care l-am cunoscut cu mulți ani în urmă. Aveam pe atunci douăzeci și doi de ani și eram foarte interesat, în acele vremuri, de discursuri religioase care să-L aibă pe Iisus în centru. Participam la serviciile divine ale diferitelor culte și mergeam și la o biserică ortodoxă de rit vechi, unde asistam la diferite slujbe religioase.

Pe Flavius l-am văzut prima dată într-o sâmbătă după-amiază, la o biserică neoprotestantă. Urcase la amvon împreună cu formația acelui serviciu divin; cred că rolul său era să înalțe o rugăciune. În lunile următoare am reușit să ne împrietenim. Flavius era un bărbat înalt, cu părul șaten și ochii verzi, luminați de flacăra credinței. În acea perioadă avea, cred, doi sau trei ani de când se convertise. Vorbea cu multă înflăcărare despre noua sa viață de credință și îmi povestea despre abisul din care puterea lui Dumnezeu îl ridicase, dându-i o nouă șansă.

Fața lui impresiona; privind-o, îți dădeai seama că era un om marcat profund de vitregiile vieții. Era acel tip de om cu care, atunci când discutai, înțelegeai că venea din vâltoarea vieții și trăise și bune, și rele. Era de admirat modul în care fața sa colțuroasă, cu unele trăsături aspre, se lumina și devenea chiar frumoasă atunci când începea să povestească istoria vieții sale.

Provenea dintr-o familie de creștini după Evanghelie. Tatăl lui fusese profesor de matematică și prezbiter în cadrul acelei biserici. Însă, în ciuda educației religioase primite în cămin, de el nu se lipise nimic. Fusese acel tip de adolescent care se revoltă împotriva educației religioase și nu vrea să accepte ceea ce părinții îi spun despre viață. Voia să cunoască el însuși, să experimenteze viața, să tragă propriile concluzii și să-și formeze o filozofie proprie despre existență.

Pornind astfel în viață, făcu mari greșeli și suportă consecințe dureroase. Se căsători, apoi divorță. Într-un cuvânt, se prăbuși pe drumul vieții, apoi tot el se ridică, pornind din nou înainte. Trăia ca într-un clocot; totul în el era o luptă. Era un om ager și puternic. În momentul când l-am cunoscut, era recăsătorit, iar eu am observat că, deși avea multe calități, cu soția și copiii săi se purta uneori dur, aplicând o disciplină severă familiei sale. Avea anumite idei foarte ferme, de la care nu îl putea abate nimeni.

Lucra pe atunci ca mecanic auto la o carieră de piatră din Tulcea și locuia într-un sat aflat la câțiva kilometri de oraș. L-am vizitat de câteva ori și am rămas impresionat de bucuria lui atunci când avea oaspeți. De obicei mergeam la el însoțit de un prieten comun. Chiar și acum, când scriu despre el, îmi aduc aminte de entuziasmul și generozitatea sa. Îi plăcea să-și trateze oaspeții cu tot ce avea mai bun în casă.

Era un om dintr-o bucată, cum se spune în popor. Uneori gândea cu voce tare, iar acest lucru îi supăra pe unii. Nu îi plăcea sub nicio formă fariseismul în religie și își exprima mereu părerea fără ocolișuri. Avea o credință fermă în Dumnezeu și, din tot ce îmi povestea despre viața sa, îmi dădeam seama că trăise experiențe profunde cu Dumnezeu.

La aproximativ trei ani după ce l-am cunoscut, am părăsit orașul Tulcea, iar mai târziu și România. Un timp am mai vorbit la telefon, dar apoi, ani de zile, legătura noastră s-a întrerupt. Spre finalul anului 2016, un prieten comun m-a pus din nou în legătură cu Flavius. Am avut câteva convorbiri telefonice și ne-am bucurat unul de celălalt. M-a invitat ca, atunci când voi ajunge la Tulcea, să-l vizitez.

Mă gândeam cu bucurie la acea posibilă revedere și îmi aminteam cu nostalgie acele vremuri, când eu, un tânăr neexperimentat, îl ascultam pe acel bărbat călit în vâltoarea vieții, povestindu-mi despre drumul său și întoarcerea la Dumnezeu. Îmi aduc aminte că uneori spunea, cu o anumită mândrie, că numele său fusese purtat de un împărat roman.

Dar lucrurile nu au ieșit așa cum mă așteptam. Cineva m-a sunat de la Tulcea și mi-a spus că Flavius era internat în spital. L-am sunat și am vorbit cu el. Mi-a spus că are doar o simplă răceală și ceva probleme la ficat, dar că nu este nimic grav. S-a externat și, pentru o vreme, am continuat să vorbim la telefon.

Însă observam că vocea lui nu mai avea vitalitatea de odinioară. Era stinsă și, uneori, întrerupea brusc convorbirea, spunând că este obosit. Îmi aduc aminte de ultima noastră convorbire. Am vorbit despre teme biblice, apoi despre cultura rusă, pe care o admira profund. Mă impresiona faptul că avea cunoștințe solide și puteai conversa cu el cu plăcere. Credeam că se va recupera.

Însă un prieten comun m-a sunat și mi-a spus că Flavius avea cancer la ficat și că ascunsese acest lucru. Mai mult, nu dorise să lupte cu boala și nu acceptase tratamentul. Boala intrase în metastază. Am încercat să-l mai sun, dar nu mai răspundea. Am aflat că era foarte slăbit și că tot ce mânca sau bea vomita.

La întrebarea mea de ce nu dorise să lupte cu boala, prietenul nostru comun mi-a spus că nu știa. Fusese o hotărâre pe care Flavius o luase singur. Spusese chiar că este pregătit să moară. La scurt timp am primit vestea că murise.

M-am întrebat atunci: cum a fost posibil ca un om atât de puternic să nu mai dorească să lupte? Poate că nu dorise să trăiască în starea de slăbiciune adusă de boală.

După moartea lui, unii au vorbit despre el cu asprime, iar alții cu respect. Unii își aminteau greșelile lui, alții generozitatea și inima lui bună.

Pentru mine, el rămânea acel om plin de viață și entuziasm. Nu puteam asocia acea imagine cu trupul său neînsuflețit, așezat într-un sicriu. Îmi stăruia în minte zâmbetul său.

Și atunci am înțeles cât de trecători suntem. De aceea este bine să facem binele cât timp mai putem și să ne încredințăm viața în mâinile lui Dumnezeu.

Umblând cu Dumnezeu, avem speranța învierii, care îndulcește peregrinarea noastră pe acest pământ. În mijlocul durerii, Dumnezeu poate pune în inimile noastre și gândul veșniciei.

„Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar și gândul veșniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârșit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.”

(Ecleziastul 3:11)