Doamne, mai e puţin până-n seara lumii
Şi încă n-am făcut nimic pentru Tine.
Atâta dragoste în inimă-mi coboară,
Cuvânt şi faptă voi găsi pentru slujire?...

Aş clădi o cetate
Cu ziduri puternice, cu turnuri înalte
Cu porţi deschizându-se larg
Spre departe
Cu temple-ncărcate-n balsam de-nchinare
Să intre oricare
Spre rugă, iertare...
Dar, Doamne, port în gându-mi
Cetatea mult promisă
Ce-aşteaptă pregătită în cerul Tău
Cel sfânt
Minunea m-atrage-aşa de mult
Că uit de-orice cetate pe pământ

Aş săpa o fântână
Cu limpezi izvoare curgând într-o pace
Deplină
Ca şi cum apa ei
Ar putea să-Ţi fie-alinare
Pe drumul fierbinte spre cruce
Ca şi cum stropii ei
Ar putea să mai strige-acel strigăt
„Mi-e sete!“
Dar, Doamne,
Am auzit de apa vie
Din fântânile cerului
Cu cumpenele lor sprijinite de stele
Şi nu mai ştiu decât s-aştept
Să-Ţi văd iubirea oglindită-n ele

Aş aprinde o lumină
De parc-aş mai putea cu ea
S-alung întunericul din noaptea trădării
Să fac să se vadă-adevărul
În pridvorul roman
În care Pilat
În loc să-şi spele conştiinţa
Îşi spală mâinile...
Aş aprinde o lumină
Şi-aş pune-o la răscrucea rătăcirilor
Acolo unde bâjbâie lumea
Neştiind încotro...

Dar, Doamne,
Am auzit de-o ţară a luminii
La Tine sus, în care heruvimii
Te laudă zburând printre jerbe de stele...
Şi de atunci mă tot întreb
Ce lumină să-Ţi aprind aş putea?

Poate doară
Inima mea...