1. Când ajungi să-ţi fii tu însuţi o povară,
când puteri de ne-nţeles te-apasă greu,
când pe crengi sunt numai flori de primăvară,
iar în tine frunze moarte cad mereu,
când spre tainice urzeli ce se destramă,
rătăceşti ca un pescar de amăgiri,
n-auzi tu un glas de frate ce te cheamă?
N-auzi tu suspinul veşnicei iubiri?

R: Întoarce-te la Domnul, aşa cum eşti,
cu zdrenţe-n suflet și poveri!
Întoarce-te la Domnul, un cuget nou
și-o altă inimă să-I ceri!
Întoarce-te la Domnul, la pieptul Lui,
să înţelegi cât te-a iubit.
Pe rănile eterne, vei plânge fericit,
Întoarce-te la Domnul, copil regăsit.

3. Ca-ntr-un joc, legându-ţi ochii cu năframa,
tu alergi să prinzi minciuna unui vis,
dar opreşte-te, prietene, ia seama!
Paşii tăi se-ndreaptă-n goană spre abis!
În zadar pândeşti năluca fericirii,
în zadar apuci cu pumnii amândoi,
vei plăti din nou tribut dezamăgirii,
obosit, cu ochii plânși, cu pumnii goi!

I: Cântarea Harului, volumul 2, cântarea 171.
Autor text: Costache Ioanid