„Iată semnele ce vor însoți pe cei ce vor crede în numele Meu: vor scoate draci, vor vorbi în limbi noi, vor lua în mână șerpi, vor pune mâna pe bolnavi și se vor însănătoși”.
Nu ni se spune ce categorie de slujitori sunt îndreptățiți să dețină aceste semne, ci doar ni se spune că ele va însoți pe cei „vor crede și se vor boteza”. Această „rânduială” nu obligă ca fiecare credincios sau fiecare biserică să dețină aceste semne și nici măcar unul din ele. Având în vedere că semnele sunt rezultatul credinței, ele trebuie să se găsească în biserica lui Dumnezeu în ansamblu și nu obligatoriu în biserica locală - potrivit cu măsura de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia. (Rom. 12/3) De exemplu: Investirea lui Saul ca împărat a fost însoțită de multe semne ce și-au avut împlinirea în aceiași zi. Dar nu la toți împărații a fost la fel. Excepția nu poate deveni regulă...
Tocmai de aceea apostolul Pavel este determinat să pună câteva întrebări credincioșilor din Corint ce considerau că „TOȚI” dețin ceva: „Toți sunt apostoli? Toți sunt proroci? Toți sunt învățători? Toți sunt făcători de minuni? Toți au darul tămăduirilor? Toți vorbesc în alte limbi? Toți tălmăcesc?” Cu siguranță: NU. Cum nu dețin toți aceleași daruri, în egală măsură nu dețin toți aceleași semne.
Dar ce sunt semnele? Ele sunt „indicatoare” ce indică spre ceva anume. Ele se împart în: semne naturale (Luca 2/12) „Iată semnul după care veți cunoaște: veți găsi un prunc înfășat în scutece și culcat într-o iesle” și semne supranaturale. ”Acest început al semnelor, l-a făcut Isus în Cana și ucenicii au crezut în El” Semnele menționate în Marcu 16/17 sunt supranaturale de origine divină și nu sunt la îndemâna oricui, ci numai pentru cei ce au primit acest har dumnezeiesc. Totuși există conceptul care susține necesitatea ca fiecare creștin să dețină unul din semnele aflate pe listă. Constrânși de această învățătură, aproape toți și-au rezolvat problema semnelor cu cea fost mai ușor: vorbirea în limbi noi. Dar de ce ne-am oprit aici? De ce toți preferă acest semn? Oare să fie din pricina faptului că este cel mai ușor de falsificat în comparație cu celelalte semne? Este dificil în vremea noastră să găsești pe cineva ce deține darul tămăduirilor, dar în schimb „vorbitori în limbi sunt (sau ar trebui să fie) toți. Această convingere ce trece peste spusele apostolului este justificată prin faptul că limbile sunt „semnul” primirii Duhului Sfânt. În unele cazuri biblice așa a fost, dar putem face din excepție, regulă?
Dacă cineva dorește darul vorbirii în alte limbi ca semn, o asemenea dorință este îndreptățită, numai că aceasta depinde în totalitate de voința Duhului care dă după cum voiește El și nu cum voiesc eu. Vorbirea în alte limbi este un dar a Duhului Sfânt și nu doar un semn. Pavel clarifică scopul principal al vorbirii în felurite limbi și în ce constă ea ca semn:
„Prin urmare limbile sunt un semn, nu pentru cei credincioși, ci pentru cei necredincioși.” (1Cor. 14/22)
Dar ce legătură au limbile cu cei necredincioși? Cei cărora le-am am pus această întrebare, măcar unul nu mi-a dat un răspuns, ba încă unii par străini de acest verset: „Cum, limbile sunt un semn pentru necredincioși?” - se întreabă ei înșiși ca și când acest verset n-ar fi scris și-n Biblia lor... Pentru explicații apostolul introduce în epistola scrisă către corinteni în capitolul 14/21; o profeție din Vechiul Testament (Isaia 28/11) precum că Dumnezeu va vorbi norodului (evreilor) în limbi străine. Această profeție n-a fost înțelesă niciodată până când ea nu s-a împlinit. Și când s-a împlinit? Deși profeția din Ioel cu privire la revărsarea Duhului Sfânt nu amintește nimic de vorbirea în alte limbi și nu se menționează că Duhul Sfânt va veni în mod obligatoriu însoțit de limbi străine (așa cum cred unii) Dumnezeu a găsit cu cale să folosească acest prilej unic din viața creștinilor să vorbească evreilor necredincioși veniți din diaspora la sărbătoarea „Cincizecimi” pe limba vorbită de ei în provinciile unde au fost strămutați și locuiau. (Parți. Elamiți, Libia, Mesopotamia, etc.
Dar în ce scop și în ce sens?
Limbile folosite de cei umpluți de Duhul Sfânt, au fost mesaje de pocăință inteligibile și deplin înțelese de către oaspeți.
Reacția mulțimii a fost următoarea:
- au rămas încremeniți (Vers. 6) și uimiți (Vers. 12)
- toți se minunau și se mirau (Vers. 7)
Dar ce conțineau aceste mesaje? Lucruri minunate ale lui Dumnezeu.
Este bine de reținut: limbile în acest caz nu aveau nevoie de tălmăcire, deoarece erau gata tălmăcite și pe deplin înțelese...
Deci: ceva care te uimește este cu adevărat un semn.
Trecem în Fapte 10 - unde întâlnim din nou vorbirea în alte limbi - un alt semn.
Dar înainte de acest eveniment citim în capitolul 10 vers. 9 că Dumnezeu i-a arătat lui Petru o vedenie. Prin această vedenie Dumnezeu a dorit să-l înștiințeze, că neamurile au fost acceptate în planul Său de mântuire. Petru e ferm convins de aceasta dar nu și evreii (martori) care îl însoțeau în casa lui Corneliu. Pe când vorbea Petru s-a pogorât Duhul Sfânt însoțit de vorbire în alte limbi. Vorbirea aceasta ca și în Fapte 2/12a i-a uimit pe evreii prezenți în casa lui Corneliu. Iar din moment ce ni se spune că prin intermediul limbilor măreau pe Dumnezeu (Cap. 10/46) înseamnă că este foarte posibil ca vorbirea să fi fost în ebraică (adică pe limba evreilor oaspeți) și a fost pe deplin înțeleasă. Este singurul loc în care limbile au slujit ca semn a primirii darului Duhului Sfânt - revărsat și peste neamuri.
Așadar:
- vorbirea din Fapte 2 este un semn care îi uimește pe evreii împrăștiați în imperiul Roman, veniți la Ierusalim cu prilejul sărbătorii „Cincizecimi”. (vers. 12)
- vorbirea din Fapte 10 este un semn care uimește oaspeții casei lui Corneliu înțelegând prin această manifestare că și neamurile au fost acceptate în planul lui Dumnezeu de mântuire.
În acest context ai dreptul să te întrebi: „Vorbirea mea pe cine uimește”?
În Fapte 19 întâlnim din nou vorbirea în alte limbi - un alt semn dar diferit de cele din Fapte 2 și Fapte 10
Grupul de vorbitori erau ucenici, dar nu se știe exact dacă făceau parte dintre evrei sau dintre neamuri. Este foarte posibil să fi fost „și de unii și de alții” din moment ce au fost întâlniți în Efes dar aveau botezul lui Ioan în Iordan (dar asta mai puțin contează). Ceea ce este foarte important este că odată cu pogorârea Duhului Sfânt, apare vorbirea în alte limbi, dar însoțită de proorocie - adică tălmăcirea limbilor.
Prorocia este și ea un semn pentru cel necredincios intrat în biserică, când i se descoperă taina inimii și mărturisește că Dumnezeu este în mijlocul nostru. Dar în egală măsură prorocia este un semn și pentru cei credincioși (conf. 1Cor. 14/22) În urma acestor desfășurări ale Duhului Sfânt prin intermediul prorociei biserica ar fi și ea „semnată” pozitiv.
Este bine de reținut că vorbirea în alte limbi în public fără tălmăcire (prorocie) Pavel nu o numește „semn” ci mai degrabă vorbire în vânt. De fiecare dată când Pavel amintește darul vorbirii în alte limbi îl scrie întotdeauna însoțit de darul tălmăcirii (proorocia) vezi 1Cor. cap. 12/10: cap. 12/30: cap. 14/26b
În concluzie: Care a fost și încă este scopul vorbirii în alte limbi ca semn?
1) Este împlinirea unei profeții rostită prin prorocul Isaia cu privire la națiunea Israel ce și-a avut împlinirea la „cincizecimi: „Prin niște oameni cu buze bâlbâitoare și cu vorbirea străină va vorbi Domnul poporului acestuia.” (Isaia 28/11) Această profeție a fost reamintită de Pavel în Noul Testament tocmai pentru a clarifica care a fost scopul primordial a vorbirii în limbi făcând apel în primul rând la maturitate: „Fraților nu fiți copii la minte”! În Lege este scris: Voi vorbi norodului acestuia (Israel) prin altă limbă și prin buze străine și nici așa nu mă vor asculta - zice Domnul.” (1Cor. 14/20,21)
2) Vorbirea în alte limbi este un dar al Duhului Sfânt. Ele (limbile) pot fi folosite în odăiță ca sursă de zidire sufletească personală, sau în public, doar dacă sunt tălmăcite. Fără tălmăcire în public, chiar nu-și au rostul, apostolul apelând la „tăcere” (1Cor. 14/28)
3) Limbile nu pot fi cerute în mod obligatoriu ca semn a primirii Duhului Sfânt, deoarece foarte mulți oameni menționați în Biblie aveau Duhul Sfânt, dar nu toți vorbeau în limbi. Dacă îl luăm ca exemplu pe modelul nostru Supem Isus, El a fost botezat cu Duhul Sfânt în mod public, dar n-a vorbit în limbi. El nu-ți va cere ție ceva, ce El n-a făcut... De altfel apostolul Pavel răspunde cu nedumerire la felul de gândire a corintenilor contemporani, cât și a unora din ziua de astăzi care pretind că toți trebuie să vorbească în alte limbi: „Toți vorbesc în alte limbi? Cu siguranță că Nu. Așa că regula este stabilită: „Dacă sunt unii care vorbesc... ” (1Cor. 14/27) Dacă sunt, deoarece e posibil să nu fie niciunul.
4) Vorbirea în limbi este unul din semnele cei vor însoți pe unii (nu pe toți) din cei ce vor crede în Numele Său. Însă este bine de știut: Împărăția lui Dumnezeu nu stă în vorbe. Nici Duhul Sfânt nu poate fi limitat la vorbe, ci dovedit prin fapte. Semnul primirii Duhului nu sunt vorbe, ci: viața înnoită (Tit 3/5) roada (Gal. 5/22) darurile (1Cor. 12) și sfințirea (1Petru 1/2)
După judecata ta, crezi că 2-3 cuvinte fără înțeles pe care le rostești se încadrează în ceea ce Biblia numește: vorbirea în alte limbi? Dacă astfel crezi, mergi mai departe! Dar atenție să nu fie o credință zădarnică.
Având în vedere că ni se cere să avem o vorbire duhovnicească, specifică unor oameni duhovnicești este necesar să ne învățăm să vorbim întâi corect românește și creștinește și atunci se va spune și despre noi ca și despre Petru: „Și vorba te dă de gol” și aceasta va fi cu adevărat un semn.
Fiți binecuvântați!