ETERNA IUBIRE

Cea mai puternică dintre toate este iubirea,
E-atât de clar, şi cine ar spune altminterea?
Cine ar fi atât de orb să vadă şi să nu creadă
Cum iubirea vindecă răul cu binele, fără tăgadă!
Cine ar fi atât de surd să nu audă mama
Cântând pruncului iubirea ce-o-ndeamnă inima,
Sau cum ne-am putea numi văzând răstignită
Iubirea însăşi ce ne cheamă, dar mereu ocolită?

Este cineva pe lume care nu vrea să iubească
Sau să nu vrea a fi iubit, mereu să-ntinerească?
Dacă aflaţi vreunul mergeţi şi la unul şi la altul
Să-i cercaţi gândirea sau cum are sufletul,
Căci vinovat sau fără vină daca-ar fi cineva
Să nu afle iubirea, un om rătăcitor veţi vedea
Ce-şi închipuie că are totul nimic dăruind,
Bătrân cu sufletul şi trupul, înapoi mergând!...

Dar mai este pe-astă lume cineva ca să iubească,
Cu iubire neîntinată, necuprinsă şi firească,
Ce uneşte orizontala lumii cu cereasca verticală
Şi plinătatea edenică cu veşnica orânduială?
Dacă mai este, arătaţi-mi-l, să-i văd faptele,
Să aud ce vorbeşte, si care îi sunt luptele,
Şi mai ales ce iubeşte, căci aşa cum stă scris,
Unde-ţi e comoara ai şi inima, aşa cum s-a zis!

Un sfânt al lui Dumnezeu din vechime,
Antonie cel Mare, un om cu bun renume,
Spunea şi ne spune şi acum, că de la aproapele
Vine, fie mântuirea, fie pieirea, căci binele
De îl vom face orişicui, lui Dumnezeu il facem,
Iar de vom face rău cuiva răul ni-l atragem,
Căci nu iubim pe Dumnezeu cel nevăzut
Dacă nu iubim mai intâi pe fratele cel văzut.

Ştim sigur, dovedit, că izvorul fericirii este
Dumnezeu numit Iubire, ce veşnic dăruieşte
Creaturii sensul şi simţirea, şi liberă alege
Să crească sau să-ngroape darul ce curge
Din izvorul veşnic al iubirii, printr-o inimă
De om sau prin simţirea îngerului de lumină.
Şi-atunci când liberi iubim prin ochii din duh,
Creştem înviind, iar desfrânând, totu-i distrus!

Vorbim despre iubire dar nu ştim ce este!
Vedem, auzim, pipăim şi gustăm lumeşte,
Posedăm femeia şi furăm doar plăcerea,
Şi simţind aşa, credem că ştim ce-i iubirea?
O, tu iubire, taină mare a fericirii veşnice,
Ţi-am dezgolit candoarea cu jinduirile idilice!
O, tu iubire, ce eşti mai tare decât moartea
Te-am îmbrăcat în plăcere omorându-ţi viaţa!

Ce fiinţă gânditoare ce-ar avea o conştiinţă
Nu vrea fericirea, ci durerea cu bună stiinţă?
Arătaţi-mi-l, să văd de-i persoană sau nălucă,
Căci taina persoanei este libertatea ce unifică
Voinţa cu iubirea şi cele vazute cu nevăzute,
Şi a avea este una cu a fi, toate sunt umplute
De viaţă nu nălucire, iar în fiinţa persoanei
Este setea de iubire, fericire, şi adevărul tainei.

S-a profanat iubirea înainte de-a ştii ce este,
Şi-a trebuit să vină printre noi Cel ce domneşte
Peste toţi şi toate îmbrăcând trup de ţărână,
Şi-nvăţându-ne ce e iubirea ne-a dat-o arvună,
Ce prin jertfă şi credinţă ea mereu ne creşte
Sub privirea celui sau celei care ne iubeşte,
Şi doar luminată şi udată şi de iubirea cerească,
Prin nuntirea din lume ea va putea să crească!

Altfel, totu-i desfrânare, scădere şi procreere
Ce oamenii dezbină, iar iubirea-i doar plăcere.
Şi precum uleiul şi apa amestecate laolaltă,
Deşi nu devin una, la un loc rămân şi ulei şi apă,
Aşa şi Dumnezeul Iubire, El dulce toate le trage
Spre fericirea fără margini, dar deşi nu se retrage
Din toate, căci ele ar pieri, prezenţa Lui e vie
Şi vorbeşte doar sfinţilor, iar restul e istorie.

Iar sfinţenia ne face să simţim ce e iubirea,
Dar noi înşelati de simţuri credem că fericirea
Trece prin pântece sau prin dezmăţul de-o clipă,
Credem că sfinţenia e doar pentru cei fără risipă,
Ne-nchipuim că ei sunt trişti şi depărtaţi de lume,
Dar câtă amăgire, oare sfinţenia să ne sugrume?
Sau păcatul, înrobirea? Căci numai rău-i monoton,
Iar binele din iubire, înveşnicirii vieţii fi-va ison.

O, eternă iubire, deasupra timpului şi spaţiului,
Deşi ai intrat în timp, timpul i s-a zis omului
Că-i durata dintre chemarea lui Dumnezeu
Şi răspunsul omului-al nostru, al meu şi-al tău,
La iubirea şi veşnicia Lui, deci chiar acum
De-aş răspunde, ridicamă-voi post-scriptum,
Peste legile nescrise şi aş intra fericit şi viu,
În casa lui Dumnezeu unde nu-i timp şi spaţiu.

O, eternă iubire!...O, Doamne!...O, fericirea mea!
Un alt fericit, Augustin, mare adevăr spunea,
Că ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi neliniştit
Va fi sufletul meu până nu se va fi odihnit
Întru Tine, căci veşnic ai pus în inima mea dorul
De Tine, şi vezi mereu în mine iubirea, pe Fiul,
După al cărui Chip suntem şi-atâta vom fi,
Cât dorinţele inimii noastre şi cât vom iubi!...