Când ies de la odihnă
Autor: Stănulescu M.
Album: Gândul lui Adam
Categorie: Incurajare


Când ies de la odihnă

Acum când ies de la odihnă
Pot să Te văd,să Te aud,
Laud iubirea Ta divină
Ce mă ridică din lut ud.

Fiinţa mea e toată nouă,
Aşa uşor sufletul meu,
Iar trupul ca o pură rouă
Nu are-n el pământul greu.

Ochii topesc slava cerească
Ce o visau şi o doreau,
Cereau mereu să se-mplinească
Şi în credinţă o adunau.

Gândul mai vede clipa morţii
În frică,dar şi bucuros,
Având în el speranţa vieţii
Şi întâlnirii cu Hristos.

Îngerii albi,nenumăraţi
Întâmpină pe fiecare,
Aşa frumoşi,aşa curaţi
Zburând în razele de soare.

Îngerul meu mă ia de mîini,
Zâmbeşte şi-n atingeri blânde
Mă duce către alte lumi,
Tot mângîindu-mă pe frunte.

Îmi spune apoi cu glas de-alin,
Atât de clar şi-atât de bun:
"Pe drumul vechi de amar plin
Eu te-am ţinut în al meu pumn.

M-am pus în faţa unui vifor
Ce să te-ngheţe ar fi vrut,
Ţi-am pus în gând al slavei licăr
Când erai trist şi mult pierdut.

De-atea ori,fără să ştii
Te-am apărat,călăuzit,
Din a luminilor tării
În mii de feluri ţi-am vorbit.

M-am bucurat şi vestea-am dus
Când în Hristos tu ai crezut,
Apoi şi gândul ţi-ai supus
Iubirii Lui prin Duhul sfânt.

Am să-ţi mai spun,dar vino-acum
Să vezi ce nu ai mai văzut,
Ce-a pregătit Dumnezeu bun
Pentru voi toţi de la-nceput".

Între uitatul gând al morţii
Şi slava vieţii-n veşnicie,
Zburăm către lumina bolţii
Cu-atât de multă bucurie.

Privind pământul care arde,
Ici colo mai zăresc o mână,
Zbătându-se repede cade
În strigăt ce-n zadar răsună.

Atunci îmi amintesc gingaşă
Şi bună,mâna de pe cruce,
Mâna ce arde, atunci trufaşă
Nicicum n-a vrut să o apuce.

Privind la cei ce-au biruit
Îi ştiu din cărţi şi din scriptură,
Cum peste-al lumii mare zid
Au dus mereu vestea cea bună.

Privirea noastră este plină
De norul slavei lui Hristos,
Acolo unde din lumină
Frumosul veşnic este scos.

Credinţa fuge şi dispare,
Speranţa şi ea e uitată,
Iar amintirea toată moare
Când strălucirea Lui se-arată.

Lucind ca piatra de smarald,
Umbrind şi soare şi azur,
Un curcubeu ce stă înalt
Pare c-un infinit contur.

În mijloc raze de lumină
Se răspândesc ca din safir,
Îndelung sufletu-mi suspină
Uimit privesc,uimit admir.

În străluciri ca de aramă
Ce vin şi fug mistuitor,
Văd mâna sfântă cu-a ei rană
A bunului Mântuitor.

Din ea vin razele iubirii
Ce-a revărsat-o peste lume,
Acum sunt razele-mplinirii
Ce veşnicia în noi pune.

Iar mântuiţi din veacuri multe
Sunt luaţi în carul Lui de foc
Şi prin promisele cuvinte
Duşi în eternul,sfântul loc.
Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/poezii/152113/cand-ies-de-la-odihna