Pentru majoritatea dintre noi, Adventul nu este un sezon de pace. Este extraordinar de agitat și stresant, de multe ori. Acest lucru nu este neapărat un lucru rău.
Primul Advent a fost, mai mult ca sigur, la fel de lipsit de pace. A început cu gândul unui divorț, acompaniat de numeroase drumuri confuze și neplănuite și a fost consumat într-un grajdi al disperării. Prințul păcii a adus multă zarvă cu El atunci când a venit. Și cred că acest lucru înseamnă, în felul în care Dumnezeu vede lucrurile, că noi nu avem nevoie de mai puțină zarvă de Crăciun, ci de mai multă încredere.
Este un lucru foarte frumos faptul că Adventul este un sezon al darurilor. Așa cum Isus a demonstrat prin viața și moartea Sa, adevărata dărnicie, aceea din care naște dragostea, este costisitoare. Face viața să fie mai complicată, mai dezordonată și mai ocupată. Dar acest lucru este în regulă, pentru că există o binecuvântare profundă în dragostea mereu ocupată: „este mai ferice să dai decât să primești” (Fapte 20:35). Și Domnul iubește pe cel ce dă cu bucurie și promite să facă harul să ne înconjoare atunci când dăm cu bucurie altora (2 Corinteni 9:7-8).
Iată ce vrem să dăm altora: har. Un har, în mod particular, pe care să ne concentrăm atenția anul acesta ar fi încurajarea. Cum ar fi dacă ne-am întreba nu ce vor cei iubiți de noi sau vecinii noștri, ci care ar fi lucrul care i-ar încuraja cel mai tare? Curajul este rezolvarea noastră când vine vorba de o amenințare înfricoșătoare. Iar curajul vine în urma speranței - speranța că suntem mai tari decât ceea de care ne e teamă. Descurajarea apare în momentul în care speranța se stinge. Este o predare în mâna propriilor noastre temeri. Atunci când apare descurajarea - și se întâmplă des - ceea ce noi avem nevoie este o infuzie de speranță. Aceasta este încurajarea - o infuzie de speranță care ne ajută să ne continuăm lupta cea bună a credinței (1 Timotei 6:12). A da altuia acest dar înseamnă a le întinde mâna bunătății care arată înspre Dumnezeul oricărei speranțe (Romani 15:13).
Ci, dimpotrivă, va adăuga stres în plus în acest sezon și aceasta pentru că este o luptă spirituală. Dacă vrem să încurajăm pe cei din jur, trebuie să ne luptăm cu Satan și cu propriul nostru păcat pentru a o face.
Diavolul încearcă constant să ne descurajeze. Este este „pârășul fraților noștri… care zi și noapte pâra înaintea lui Dumnezeu” (Apocalipsa 12:10). Și minionii lui aruncă frecvent „săgeți arzătoare” de condamnare, gelozie și resentimente înspre noi (Efeseni 6:16). Împotriviți-vă lor (1 Petru 5:9)!
Și firea noastră păcătoasă vrea să îi descurajeze pe alții. Dorește auto-înălțare mai mult decât orice altceva. Astfel, ea savurează momentele de concentrare asupra slăbiciunilor, cusururilor altora și păcătuiește prin aroganță și invidie. Mândria este cauza tuturor vorbelor și interpretărilor noastre negative și necaritabil de critice.
Dar „Dumnezeul mângâierii” (Romani 15:5) ne-a dat arma destinată pentru a-i învinge pe acești dușmani: „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:17). Biblia a fost scrisă „pentru învățătura noastră, ca prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem speranță” (Romani 15:4). Și când avem speranță, avem curaj și suntem capabili să fim darul de încurajare pentru cei care au nevoie de el.
Deci, oamenii care vor să fie o încurajare trebuie să se adâncească și să strângă Cuvântul lui Dumnezeu (Psalmii 119:11) și, făcând așa, devin capabili să umble prin Duhul (Galateni 5:16). Și atunci când ei vor vorbi, va fi doar „pentru zidire, după cum e nevoie ca să dea har celor ce-l aud” (Efeseni 4:29).
Nu ar fi minunat să dăruim acest dar al încurajării tuturor celor ce ne aud vorbind în acest sezon? Nu, nu o vom face perfect. Dar dacă facem din această formă de dragoste ținta noastră (1 Timotei 1:5), este foarte posibil să putem dărui de două ori sau de trei ori mai multă încurajare decât am fi făcut înainte. De ce să nu încercăm?
Dumnezeu iubește dărnicia încurajatoare, generoasă și veselă. Haideți, deci, să fim dătători generoși și voioși ai încurajării în acest Advent, chiar dacă asta înseamnă a adăuga ceva stres în orarul nostru. Să-i căutăm pe cei ce au nevoie de infuzie de speranță. Și să-I cerem Tatălui un discernământ împuternicit de Duhul și o rechemare la prețuirea Scripturii astfel încât să-i lăsăm pe cei cu care vom interacționa mult mai încurajați decât i-am găsit.