Păcat har şi jertfă în Vechiul Tetament şi în Noul Testament
Autor: Ardelean Viorel
Album: fara album
Categorie: Diverse

Păcat har  şi jertfă în Vechiul Testament şi în Noul Testament

 de Ardelean Viorel

Cuprins :

1. Introducere

2. Păcatul

a. Termeni pentru păcat

b. Natura păcatului

c.Consecinţele păcatului

3. Harul

4. Semnificaţia cuvântului jertfă şi definirea lui

a. Terminologie.

b. Perioade, ordine  cronologică, scopul jertfelor.

5. Jertfa în Noul Testament

6. Concluzie

7. Bibliografie  

1. Introducere

În momentul în care omul a căzut în păcat, Dumnezeu deși pune omul sub blestem, ( Gen. cap 3) îi face o promisiune în Geneza 3:15, care implică cel puțin două aspecte. Pe de o partea i se promite omului izbăvirea, iar pe de altă parte dacă se adâncesc aspectele, dea lungul istoriei tot timpul va exista o închinare falsă în paralel cu una adevărată.  De aici se desprinde și ideea de Jertfă care străbate ca un fir roșu Vechiul Testament cât și  Noul Testament, de fapt istoria omenirii, pentru că și la popoarele păgâne găsim aceleași aspecte : temple, sărbători și jertfe. Această împlinire a Jertfei Supreme, la ”împlinirea vremii”, se realizează în persoana lui Isus Hristos care este Mesia cel promis. Dumnezeu a decretat că *Plata păcatului este moartea *( Roamani 6:23 b), și El nu se contrazice. În Vechiul Testament toate jertfele de animale aduse de poporul evreu pentru a primii iertare, erau de fapt făcute în contul jertfei lui Hristos care pentru ei urma să vină cândva în viitor. Un aspect negativ al jertfelor aduse de poporul evreu este faptul că tiparele și ceremoniile religioase,  de aducere a jertfelor au fost așa de mult deformate, încât s-a ajuns chiar la sacrificii umane lucru care era o urâciune înaintea lui Dumnezeu (Ezekil 23: 37-39), și jertfele nu-și mai îndeplineau funcția. Poporul evreu trebuia să fie o lumină între popoarele păgâne, așa cum ar trebuii să fie creștinismul. Din păcate realitatea se prezintă altfel.  Dar chiar și atunci când jertfele erau aduse după voia lui Dumnezeu, exista o rezolvare a păcatului, doar la nivel terestru. În sfera cerească această rezolvare a păcatului, avea să fie realizată în Persoana Domnului Isus Hristos (Matei 27:1-50) cu implicațiile de rigoare care privesc, Nașterea Sa, viața, învățăturile Sale, Moartea pe Cruce, Învierea, Înălțarea la Cer, și poziția pe care o ocupă acum la dreapta Tatălui de autoritate și putere. Ioan în viziunea escatologică îl vede pe Isus Hristosul, pe Mesia, ca Miel Junghiat, și care este totuși viu, vrednic să ia Cartea și să rupă pecețile, pentru că a răscumpărat cu Sângele lui pe toți oamenii. (Apocalipsa 5: 6-9). De asemenea trebuie definită noțiunea de păcat și de jertfă pentru o mai bună înțelegere a lor. Și conceptul de Har își are locul în mod special în planul de salvare a omului de către Dumnezeu.  Prin înțelegerea acestor termeni din Vechiul și Noul Testament, se trece la o aplicație a lor în ziua de astăzi în viața credinciosului și a bisericii.

2.Păcatul

Originea păcatului s-a manifestat în univers înaintea de căderea lui Adam și a Evei în lumea îngerilor antrenând căderea lui Satan și a demonilor care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.[1] În acest sens sunt sugestive textele cu referință indirectă din Isaia 14 și Ezekil 28. De asemenea și Isus face afirmația :  Luca 10:18  Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” De asemenea păcatul a lovit în standardele morale ale lui Dumnezeu care a spus ce este drept [2], dar și omul a îndrăznit să facă acest lucru din propria perspectivă și în mod categoric a greșit, cu consecințele de rigoare adică blestemul. Un alt aspect important este faptul că se referă la identitatea lui Adam, adică cine este de fapt el, uitând statul de ființă creată în raport cu Dumnezeu, care este Creatorul.  De fapt a pornit pe același drum ca și Lucifer, fiind înșelat de el.

Păcatul este denumit prin diferiți termeni în Vechiul Testament cât și în Noul Testament. O  sumă a termenilor pentru păcat, ca și definiție ar însemna și s-ar putea definii cu a călca poruncile și legile morale ale lui Dumnezeu cu consecințele de rigoare.  Legea lui Dumnezeu izvorește din natura Sa, nu este arbitrară, ea nu este numai negativă ci și pozitivă și are un caracter permanent.[3] Legea a fost dată pentru recunoașterea păcatului vizavi de sfințenia lui Dumnezeu. Deci păcatul este o calcare a Legii lui Dumnezeu. Păcatul este pângărire și vinovăție, iar în esența sa este egoism[4]. Alte surse apreciază faptul că păcatul este în primul rând idolatrie care înseamnă o întoarcere a omului de  la Dumnezeu, înspre sine, el fiind centrul închinării sale, urmat de mândrie și alte păcate car decurg din această stare.  În scrisoarea sa către Romani, apostolul Pavel[5] spune că toţi oamenii  evrei sau neamuri, religioşi sau păgâni   au păcătuit şi sânt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi Vechiul Testament şi Noul Testament vorbesc pe larg despre păcat folosind o gamă întreagă de termeni care arată cât de particularitate este această situaţie pentru condiţia de actualmente a umanităţii Există o serie de termeni care definesc păcatul și vom încerca să enumerăm câteva cuvinte pentru a ne da seama de gravitatea lui.

a.Termeni pentru păcat

A greşi ţinta[6] ”Hamartia” cuvântul  cel mai întrebuinţat în Noul Testament Am putea interpreta textul din Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu". Hamartia prezintă starea generală de păcătoşenie. Nedreptate[7], necinste ”Adikia” Unul dintre cele mai cunoscute pasaje în care găsi acesta vorbire greacă este pasajul din 1 Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire". Greşeală ”Paraptoma” Termenul este găsit în Noul Testament şi este ştiut din rugăciunea „Tatăl nostru" în care găsim: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre". Cuvântul este un derivat de la verbul „pipto" (a cădea) şi denumeşte o absență de rezistenţă în faţa răului și alunecarea de la calea credinţei. Apostolul Iacov ne scrie: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele (căderile), şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi" (Iacov 5:16). Fărădelegea (Anomia) Acest cuvânt există în Biblie şi înseamnă „călcare de lege" (noma este egal cu lege). 1 Ioan 3:4 ne dă o definiţie a acestui element: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege". Călcarea poruncii  ”Parabasis” Termenul figurează  în Biblie şi defineşte încălcarea unei legi specifice. A „încălca" înseamnă a păşi dincolo de limitele stabilite de Dumnezeu, a nesocoti cu bună ştiinţă o anumită hotărâre. Această aspect de păcat este mai vinovat decât „hamartia". Parabasis este un culpabilitate săvârşită cu bunăştiinţă. „Femeia, fiind înşelată, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii" (1 Tim. 2:15; Rom. 2:23). Lipsa de evlavie, Nelegiuire ”Asebia”  „Sebia" înseamnă evlavie. „A-sebia" este lipsa de atitudine corectă faţă de Dumnezeu şi faţă de problemele vieţii. Iacov, citind un paragraf dintr-o străveche profeţie a lui Enoh, foloseşte acest cuvânt pentru a reliefa grozăvia păcatului şi pedeapsa categorică pe care o atrage: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi ca să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi" (Iacov 14-15). ( Iuda 1:14)  

Faptele cărnii din Galateni 5:19-22 sunt și ele sugestive prin termenii folosiți[8]. (nu le enumerăm pe toate). Porneia denotă faptele  sexuale imorale și nelegiuite. Akatharsia înseamnă murdărie fizică și spirituală, iar în Vechiul testament se referă sub aceleași aspecte la ceremonii și ritualuri. Aselegia[9] înseamnă chefuri, beții, depravare și desfrânare, certuri și invidie (Rom. 13:13) Eidololatria  înseamnă închinarea le idoli și persoane la lucruri create care iau locul lui Dumnezeu. De acest lucru se face vinovat și umanismul modern care pune în centru atenției persoana umană adică ființa creată în locul Creatorului. Eris  denotă o stare de dușmănie, ceartă sfadă, a aprinde un foc, și grabnică vărsare de sânge. Thumos  arată un caracter nelimitat spre bine și spre rău  al omului și contează contextul în care este folosit. Hairesis  se referă la un scop, sau plan nelegiuit, iar în Noul Testament la certurile de partide, sau un grup de creștini închis. (care de fapt nu mai sunt biserică).

Se poate observa multitudinea de cuvinte folosite pentru a defini conceptul de păcat dar întrebarea care se pune este  faptul că suma lor este suficientă pentru a înțelege gravitate lui, pentru că pentru curățirea de păcat a murit Hristos.

b. Natura păcatului.[10]  În acest caz se poate vorbi de păcat în esența lui. În Biblie păcatul este caracterizat ca necredință, răzvrătire, perversitate, ratarea țintei. Totuși cum am reușit să spunem ce este de fapt păcatul. În Vechiul Testament el ține și este perceput în legăturile și faptele exterioare din viața omului, dar în Noul Testament se merge la motivație, la gândurile omului în intimitatea sa. Isus Hristos pune un semn de egalitate între crimă și adulter cu mânia și pofta. (Mat cap 5). De asemenea se pune egalitate între motivații și acțiuni propriuzise pentru că toate atentează la sfințenia lui Dumnezeu. Noi  nu suntem păcătoși pentru că facem păcat ci facem păcat pentru avem o natură păcătoasă. ”Păcatul  ca definiție este o lipsă de conformitate activă sau pasivă raportată la Legea Morală a lui Dumnezeu.” Ele este incapacitatea omului de a trăi conform așteptărilor pe care Dumnezeu le are de la om.

Una[11] dintre sugestii pentru natura păcatului este Senzualitatea în care intră și faptele cărni din Galateni 5:19-21. Un alt păcat poate fi Mândria. Natura păcătoasă a omului reprimată într-un anumit domeniu, se poate manifesta în alte domenii. O altă alegere ar fi Egoismul, care indică ” alegerea sinelui ca obiectiv suprem în locul dragostei față de Dumnezeu”. El determină și alte păcate ca rezultant al lui, și este suficient să ne uităm în viața noastră sau în cotidian.  Se pare că totuși ce mai importantă sugestie pentru păcat este Înlocuirea lui Dumnezeu. Omul în mintea lui refuză să îl lase pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Alegerea altei persoane sau lucru în locul lui Dumnezeu este în mod categoric păcat. Ele contrazic cele 10 porunci ale Vechiului Testament ( Exod 20) și cele 2 porunci din Noul Testament (Marcu 12:30). Esența păcatului este idolatria de orice fel, urmată de păcatele care decurg din această stare, ca Mândria, Egoismul etc.

c. Concesinţele păcatului [12].  În primul rând păcatul are efecte globale asupra umanității. Păcatul lui Adam s-a resfrânt asupra rasei umane. Geneza 5:3  La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set. Observați  vă rog diferența față de Geneza 1:26. Impactul păcatului s-a manifest în relația omului cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine însuși

Enumerăm câteva consecințe în care păcatul afectează relația omului cu Dumnezeu. Una este Dizgrația divină, și în care omul de la momentul căderii în păcat este Blestemat de Dumnezeu, și alungat din Grădina Eden. Deși se poate vorbi de Mânia lui Dumnezeu în același timp el face și o promisiune în Geneza 3:15, și faptul că iubește oameni o dovedește Ioan 3:16.  Un alt aspect este Vina, deși la unele persoane se manifestă în mod subiectiv sau deloc ea este reală. Dar noi trebuie să o înțelegem ca o situație obiectivă care merită pedeapsă. În calitate  de Domn și stăpân Dumnezeu ne-a cerut în schimb închinare și ascultare.  O altă consecință a păcatului este Pedeapsa, cu care mulți oameni nu sunt de acord. Dar ea este un rezultat al păcatului. Mulți nu acceptă faptul că păcatul a fost deja pedepsit în Persoana lui Hristos la Cruce. Pedeapsa poate fi realizată în mod fizic pe acest pământ (David și Bat - Șeba), dar mul mai cruntă va fi pedeapsa vecinică ( Mat 25:41). Moartea fizică este un alt aspect al existenței omului. El nu a fost creat pentru ca să moară. De aceea moartea este ceva străin omului și tuturor ne este frică de ea. Dar Biblia este fără echivoc. Evrei 9:27  Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,. Posibilitatea morții se afla în creație dar și posibilitatea vieți eterne se afla tot acolo. Moartea Spirituală este și mai cumplită și înseamnă despărțirea omului de Dumnezeu mai bine spus ruperea relației cu El. pentru cei care nu se împacă cu Dumnezeu pe acest pământ despărțirea va fi veșnică.  Moartea Eternă este cea mai cumplită consecință a păcatului și însemnă pedeapsă și focul etern, denumită și ” moartea a doua”. Ea este un rezultat al morții fizice și spirituale. Aceasta este varianta pe care oamenii păcătoși au ales-o în timpul vieții, și nu mai există cale de întoarcere.

Efectele păcatului asupra omului sunt multiple și enumerăm câteva dintre ele. Unul dintre ele este Înrobirea și deși mulți oameni se declară liberi de fapt ei sunt robi ai păcatului care generează alte păcate și așa mai departe, până când se transformă în vicii. Avem numeroase exemple în Vechiul Testament Avraam, David, în care un păcat a generat alt păcat. Pavel spune că suntem robi ai păcatului Romani (6:17), dar acest aspect se rezolvă prin Lucrarea lui Hristos. Fuga de realitate este un alt aspect. Lumea de astăzi deși este conștientă de moartea inevitabilă a omului evită acest cuvânt și îl înlocuiește cu : ”pleacă, parcuri memoriale”, iar cei care se apropie de moarte sunt denumiți : ” cetățean senior, vârstă de aur”. Se pare că Romani 6:23 este versetul care ne face să nu ne gândim la ea. Insensibilitatea este o caracteristică a păcătosului, așa a fost în timpul lui Isus când Fariseii și Saduchei, dar nu numai ei făceau păcate grosolane fără mustrări de conștiință. La fel se întâmplă și astăzi când omul se opune la cercetarea Duhului Sfânt. La fel se întâmplă și cu Egocentrismul care ia amploare în viața păcătosului. Se caută favoruri speciale, o bucățică mai mare, puțin mai mult, în timp ce ignorăm nevoile și dorințele altor persoane. De asemenea Neastâmpărul se manifestă din plin. Păcatul produs își pierde capacitatea de a satisface și se caută senzații noi. Sunt pline reclamele de așa ceva. Păcatul devine ca un drog de care nu mai poți să scapi. Nimic nu te mai satisface și omul este ca o mare agitată fără odihnă.

Păcatul[13] are efecte și în relațiile cu alții oameni cu care intrăm în relație. Astfel între oameni apare Competiția care îmbracă diferite forme. Persoana care are succes se teme întotdeauna pentru poziția pe care o are și luptă pentru a o menține. Versiunea extremă este războiul cu distrugere în masă a proprietăților și vieților omenești. Iacob 4:1-2, este semnificativ în acest exemplu. Toate vin din inima noastră.  De asemenea se manifestă și în  Incapacitatea de a simți unii cu alții, și nu mai există puterea de a vedea nevoile sau durerea altor persoane. Pavel atrage atenția asupra acestui aspect în Filipeni 2:3-5. Din păcate competiția se manifestă și în Biserică. Un alt aspect este Respingerea autorității, iar dacă suntem proprietari a ceva, sau peste cineva orice fel de autoritate ni se pare periculoasă. Sau o ignorăm sau luptăm împotriva ei. Să nu uităm faptul că autoritatea omului este una delegată și nu trebuie să facă abuz de ea. Incapacitatea de a iubi este poate cea mai catastrofală consecință a păcatului. În primul rând se calcă porunca lui Isus din Matei 22:37-38. Nu iubești pe Dumnezeu, nu iubești pe semenii tăi, dar te iubești pe tine și devii automat idolatru. Acest lucru se vede în rata mare a divorțurilor chiar și în rândul creștinilor, și a copiilor debusolați care au nevoie de ambii părinți.

Observăm în mod clar cu păcatul afectează crunt relația omului cu Dumnezeu, cu el însuși și cu semeni lui. Această stare nu o poate rezolva decât o singură Persoană care este Isus Hristos.

3. Harul

În mod inevitabil pentru rezolvarea păcatului era necesar Harul lui Dumnezeu. Harul.[14] în religia creștinã, înseamnă dar, ajutor spiritual, grație divinã acordatã omului, într-un cuvânt milă nemeritată. Cele două cuvine sunt strâns legate între ele.

Se pune întrebarea logică dacă conceptul de har se aplică și Vechiului Testament, iar dacă încercăm să gândim în temenii lui Dumnezeu darea Legii pe Muntele Sinai poporului evreu prin Moise, nu a fost altceva decât Har. Dar el este folosit sub alte cuvinte.  Harul[15]  ca și denumire nu a fost cu totul inexistent în Vechiul Testament. Cuvântul ebraic care-l defineşte este „heşed" şi se află în Estera 2:9, 17 („...a căpătat trecere şi iubire înaintea lui") şi în 2 Sam. 2:5 („...aţi arătat astfel bunăvoinţă faţă de Saul"). Cel mai convingător exemplu de har, „heşed" din Vechiul Testament se află însă în 2 Sam. 9:1, 3. După moartea lui Saul şi a lui Ionatan, David se interesează: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?" şi iarăşi: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?".

În mod inevitabil se pune în contrast Legea şi Harul[16] în Ioan 1:17  căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Dar acest lucru nu înseamnă faptul că Harul nu era prezent şi în Vechiul testament. Acest lucru se vede în Galateni 3:16-22 şi în Cartea Evrei. Acest lucru arată că Harul precede Legea care a fost un îndrumător şi o descoperire a  ceea ce înseamnă păcat dar cu împlinire în Hristos.  Alegerea unui om  pe nume Avram şi a unui popor prin care este adus pe scena istoriei Mesia nu poate fi numit altfel decât Har.

„Heşed" este termenul pentru manifestarea bunătăţii şi a iubirii. Sub ameninţarea cruntă a Legii şi în deselor lui alunecări de la sfinţenia cerută de Dumnezeu, Israelul n-ar fi supravieţuit peste veacuri fără o doză nemăsurată de har. Psalmistul David rezumă această stare, scriind: „Adu-ţi aminte, Doamne, de („heşed") îndurarea şi bunătatea Ta, căci sînt veşnice. Nu-ţi aduce aminte de greşelile din tinereţea mea, după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta („heşed"), Doamne!" (Psalm 25:6-7).

În lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu, mila („eleos") este strâns înrudită cu harul. Mila este un simţământ, o deplasare de simpatie a inimii faţă de ceva sau cineva care se află în deficienţă şi suferinţă. Osea ne deschide o fereastră înspre inima lui Dumnezeu când scrie: „Cum să te dau Efraime?... Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişca de milă" (Osea 11:8-9). Iona cunoştea şi el caracterul lui Dumnezeu: „Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător, şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău!" (Iona 4:2). În timpul misiunii Sale, Domnul Isus, „când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite, ca nişte oi care n-au păstor" (Mat. 9:36). În pilda fiului risipitor: „Cînd era încă departe, tatăl l-a zărit şi i s-a făcut milă de el" (Luca 15:20).

Mila este izvorul harului, iar harul este suma tuturor acţiunilor săvârşite de Dumnezeu, „care vrea să ne facă bine".  În Noul Testament[17]  spre deosebire de Vechiul Testament, este o carte a „harului" şi a „milei". "La plinirea vremii", Dumnezeu a depăşit peste asprimea Legii, a coborât între noi prin Fiul Său, Isus Cristos, a ispăşit păcatul la Cruce, a înviat, s-a înălţat în slavă şi a desăvârşit mântuirea noastră de sub ameninţarea pedepsei veşnice (Ioan 3:16).

Har („Charis" în limba greacă), este unul din acele cuvinte care au fost preluate de creştinism din vocabularul laic al unei limbi  înnobilate.  În limba greacă, „Charis" este un derivat de la verbul „Chairo", a te înveseli. Apostolul Luca face o vădită interpretare de cuvinte, când indica în Fapte 11:23: „Cînd a ajuns el, şi a văzut harul (charis) lui Dumnezeu, s-a bucurat (echare)...” Limba greacă modernă a păstrat acest raţiune laică al cuvântului cu înţeles de frumuseţe abundentă sau exuberanţă armonioasă. La români, echivalentele acestor expresii au venit prin traducerea latină a lui „charis", - „gratia".

Hen[18] nu este un cuvânt folosit pentru Har ci arată acţiunea unui superior şi înseamnă o favoare acordată omului. El nu apare în Noul Testament şi este înlocuit prin cuvântul îndurare. Cuvântul Har apare mult în Epistolele pauline la început iar la final sub formă de benedicţie.

Harul.[19] Poate fi definit cel puţin sub două aspecte :

Harul comun oferă oamenilor viaţă, dar nu şi mântuire. Îl găsim în domeniul fizic, intelectual, moral, social, în creaţie, etc. Dumnezeu îl acordă tuturor oamenilor. Dar   Harul ieftin, ni-l acordăm  şi noi înşine, şi poate fi  un sistem religios. Justificăm păcatul dar nu identificăm pe păcătos, se primeşte iertare dar fără pocăinţă, nu eliberează de iertarea păcatelor, mai înseamnă botez, membru în Biserică, dar fără sfinţenie şi disciplinare, se ia Cina, dar fără o mărturisire a păcatelor, ne credem absolviţi de păcat, ne socotim iertaţi de păcat, dar fără pocăinţă, şi lista poate  continua.

Harul special, mântuitor, scump, oferă oamenilor viaţă veşnică prin Sângele lui Hristos. Este Sângele lui Hristos, este o Persoană,  este adevărata viaţă şi primeşti iertarea păcatelor şi vindecare.  Tit 2:11  Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, 12  şi ne învaţă s-o rupem cu păgînătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, 14  El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.

Despre Har. [20]

Dacă privim împreuna la cuvântul lui Dumnezeu pe care îl găsim în 1 Timotei 1:12-17, observăm Harul care mântui. “ un cuvânt adevarat si cu totul vrednic de primit”….. “ O adevarat si cu totul vrednic de primit este cuvantul care zice: Hristos Iisus a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi dintre care cel dintai sunt eu.”

Ucenicii fac acelaşi gen de observaţie. Matei 1:21 …Ii vei pune numele Iisus, pentru ca El va mantui pe poporul Lui de pacatele sale. Luca 19:10 …Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut. A mântui înseamnă a scăpa de moarte de întuneric, de păcat, de iad şi  de judecata.

Harul ca definiţie : Harul lui Dumnezeu este iertarea Lui plina de iubire, absolvirea de judecata si implicit pedeapsa, si promisiunea binecuvântărilor atât temporale cat si eterne, dăruite toate in mod gratuit, unor păcătoşi vinovaţi si condamnaţi”. Nimic din toate astea nu se bazează pe vreo vrednicie al cuiva sau pe lipsa lui. Nimic din ce-am realizat sau din ce nu am înfăptuit nu poate influenta rezultatul acestei ecuaţii.

Sursa Harului ( versetul 12)  Pavel mulţumeşte lui Hristos Iisus. Pentru ca pricepe că doar Dumnezeu este sursa Harului. 1:17  căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Versetul 12 dezvăluie 4 ipostaze inedite ale harului: 1. Harul cauzează alegerea. (Faptele Apostolilor 9:15; 26:16 ).  2. Harul ne întăreşte.[21], Nu suntem doar aleşi prin har, dar si întăriţi prin el. 2 Tim 4:17 “…Domnul a stat lângă mine si m-a întărit…” Fil 4:13 “ Pot totul in Hristos care mă întăreşte 3. Harul ne face vrednici de încredere (1 Cor 4:1-2 ).  4. Harul ne pune in slujba (Col 1:23-25)  5. Nevoia de har[22] (V 13) Fapte 8:3; 9:1;  6 .Puterea harului  este exprimată in mijlocul nevoii. Pavel era probă vie, cum de fapt concluzionează la finalul versetului 13 :”  7. Măsura harului (V 14) Romani 5:20 “  8. Scopul harului (V 16 )

Se poate trage concluzia (ca şi Moffatt) că religia Bibliei este o  religie a Harului, sau dacă nu, ea nu este nimic: nici Har nici Evangheliei. [23]

3. Semnificaţia Cuvântului Jertfă şi definirea lui

 Jertfa este ceva care se aduce ca un dar divinităţii, pentru a primi iertare sau pentru a îmbuna şi mulţumii zeii. Unele popoare ajungeau să aducă chiar şi sacrificii umane[24]. La poporul evreu în cadrul Legământului se aduceau pentru iertarea  păcatelor jertfe de animale curate şi fără cusur, sau daruri de mâncare în cadrul unui ritual religios, acestea fiind reglementate prin Legea dată de Moise, mai precis legi ritualice, ceremoniale igienă, sociale, care reglementau relaţiile în societate. ( Levtic cap 9-6 ). Se pot enumera câteva tipuri d jertfă : Arderea de tot, Jertfa de ispăşire, Jertfa pentru păcat, Jertfa pentru vină, Jertfa de pace [25]. Aceste jertfe se aduceau în cadrul unor sărbători, dar şi în mod ocazional. Semnificaţia acestor jertfe era de a plăti un preţ pentru păcatul comis şi de a se face ispăşirea, în vederea refacerii relaţiei cu Dumnezeu. Cel care a făcut păcatul punea mâna pe fruntea animalului, în mod simbolic se făcea transferul de păcat şi preotul sacrifica animalul. De asemenea la sărbători poporul nu avea voie să vină cu mâna goală înaintea Domnului. (Exod 23:15). Obligaţia de a aduce jertfă era comună atât evreului de rând preotului cât şi împăratului.[26] Popoarele păgâne au deformat şi de mult tiparele de închinare idolatră încât au ajuns să  se închine dracilor care se mascau în spatele diferitelor zeităţi ( Exod 7: 8-13, 1 Corinteni 10:20). Un cuvânt foarte apropiat sinonim cu acela de ispăşire este  „ιταρος” care în greacă însemnă a suferii din cauza unei greşeli şi a răscumpăra o suferinţă.[27]  

a.Terminologie.

În Vechiul Testament nu avem un cuvânt general pentru jertfă cu excepţia cuvântului „qrb, qorbăn” limitat la scrierile levitice, redat ca şi „ corban” în Noul Testament. Scrierile se refereau la modul în care s aducea jertfa „zebah” sau la ce anume este înjunghiat „ zabah”.[28] În perioada tribală primele jertfe care au fost menţionate au fost daruri de mâncare şi se numeau „ mihnă”, aduse de Cain şi Abel. Jertfa adusă de Noe cu prima referire la altar a fost arderea de tot, tradusă şi prin „olă”, sau ceva care se ridica în sus.[29] Alte cuvinte sunt „ asam”, care însemnă jertfă pentru vină, sau „ hata’t” ce însemnă jertfă pentru păcat, în ambele cazuri fiind vizat scopul lor. După modul în care erau consumate ele puteau fi „ olă” ce însemna arsă de tot, „ zebah” în care carnea era consumată numai de preoţi şi închinători şi „hatta’t,  asam”, care era consumată numai de preoţi. Termenul de „corban” includea de asemenea toate tipurile de jertfă ce nu aveau sânge, în care se includeau darurile de mâncare, sau primele roade, sub denumirea de „sitbikkărâm”.[30]

În Noul Testament cuvintele sunt folosite în limba greacă : thysia, doron, prosphore, şi alte cuvinte înrudite cu ele. „Thisia” era cuvântul folosit pentru darul de mâncare, „ ”holokautoma, folosit pentru arderea de tot, şi „thyminas” care înseamnă tămâie. Avem şi cuvântul „ spendo” ce înseamnă a fi turnat ca jertfă de băutură.[31] Aceste cuvinte au fost adoptate de LXX împreună cu alţi termeni. Epistola către Evrei conţine cea mai completă tratare a jertfelor din Vechiul Testament.[32] Jertfele din 1 Petru sunt înlocuitorul rânduielilor trupeşti şi apar frecvent în Romani, Filipeni, Evrei şi Apocalipsa.[33]  Există o serie de termeni pentru păcat care însoţeau ritualul de jertfă pentru a arăta gradul lor, arătate anterior. În Noul Testament Isus Hristos este prezentat ca şi Miel de Jertfă. (Evrei 9: 11-15).

b. Perioade, ordine cronologică, scopul jertfelor.

În perioada patriarhală prima jertfă este menționată în Geneza  4: 3-4 adusă de Cain și Abel și ne comunică ascultarea se care a dat dovadă Abel, aducând o jertfă de sânge înaintea Domnului, cu o inimă curată. Îl găsim în Evrei 11: 4, în postura de erou al credinței.  Noe aduce o jertfă Domnului ( Geneza 8:20) cu referință la altar și Legământ.  Nu avem referință la mese de părtășie. [34]   În Geneza 22: 9-13 Avram este pus la încercare,  i se cere să-și aducă fiul, pe Isac ca jertfă,  zidește un altar Domnului,  și este gata să o facă, dar este oprit de îngerul Domnului și aduce ca jertfă un berbec.  El este prototipul Jertfei Lui Hristos care urma să vină și arată modul în care Dumnezeu avea să rezolve păcatele omenirii prin jertfirea Fiului Său. Și Iov aflat în perioada patriarhală aduce arderi de tot pentru fii lui, după fiecare ospăț și ne comunică teama și respectul pe care Iov îl avea față de Dumnezeu ( Iov 1:5).

În perioada Exodului când încă poporul Israel nu era națiune, Dumnezeu comunică felul în care trebuiau să fie aduse jertfele  (Cartea Levetic).  Moise și Aron aduc jertfe și arderi de tot (Levetic 9:22-24). Focul din cer care mistuie arderile de tot ne comunică acordul lui Dumnezeu i faptul că jertfele erau primite.

O altă perioadă neagră din istoria poporului evreu în Judecători, iar cele mai importante jertfe erau acelea de paște și de Legământ.  Se mai aduceau jertfe în perioada de în care se produceau dezastre naturale sau în vreme de război ( Judecători 20:26, 1 Samuel 7:9), care reflectau pocăința poporului.  De asemenea momentele de sfințire sau inaugurare erau marcate de aducerea de jertfe Domnului. (1 Samuel 11:15).[35]

O altă perioadă importantă este perioada monarhiei. Dar și aducerea de jertfă în mod necospunzător nu este primită de Domnul. Saul aduce jertfe de mulțumire și arderile de tot în locul  prorocului  Samuel (1 Samuel 13:9-13). A fost o jertfă d neascultare care l-a costat împărăția. David est mai lucid când aduce jertfă pentru păcatului lui (1 Conici 21: 24-26). După numărătoarea poporului și urgiile abătute asupra poporului David cumpără aria lui Ornan. El înțelege faptul că jertfa lui trebuie să îl coste. El a adus arderi de tot și jertfă de mulțumire. Prin focul din cer pogorât asupra altarului David a înțeles că Dumnezeu l-a iertat. În timpul lui Solomon (1 Împărați 8:22-26), cu ocazia inaugurării Templului se aduc ca jertfă un mare număr de animale. Mulțimea jertfelor aduse ( 22000 de boi, 12000 de oi, ) este un număr semnificativ prin care poporul aduce mulțumiri Domnului care făcuse  mult bine.  Altfel stau lucrurile după ruperea  Împărăției  (931 B.C.), când Ilie se confruntă cu împăratul Ahab, după o foamete de trei ani. Proroci lui Bal se confruntă cu Ilie și cu Dumnezeu (1 Regi 18: 25-40).  Prin focul din cer Dumnezeu se descopere ca viu și puternic. Istoria curge mai departe și Dumnezeu prin prorocul Isaia, comunică poporului faptul că nu dorește jertfe și sărbători ci pocăință ( Isaia 1:11). De asemenea  tot în Isaia  53, prorocul îl vede pe Romul Domnului care suferă de fapt pe Isus Hristos, într-o viziune mult mai clară  a episodului Crucii din Istoria Răscumpărării. Cele două Împărății cad  în robie ( Regatul de Nord în 722 B.C., și Regatul de Sud în 587), iar o parte din poporul care era în Babilon se repatriază în 3 valuri după 70 de ani.

În perioada post exilică referiri la altar  jertfă și arderea de tot le găsim în Ezra 3:3 și erau jertfe de pocăință.  La sfințirea celui de al doilea Templu poporul aduce jertfe de ispășire pentru tot Israelul. (Ezra 6:17).

Conceptul de Jertfă apare și în cărțile poetice și de înțelepciune ( Psalmul 40:6), dar dincolo de jertfă este evidențiată ideea de ascultare.  Psalmul 50:14, ne învață loialitatea lui Dumnezeu prin jertfă.  Prin Psalmul 106: 35-39, Dumnezeu ne spune că sacrificiile umane sunt o urâciune înaintea Lui și evreii spurcă țara promisă prin închinarea la idoli străini.  Ideea se continuă în Proverbe 15:8, în care jertfa celor răi  este o scârbă înaintea Domnului. În Osea 6:6, un alt proroc al Domnului ni se spune faptul  că bunătatea și cunoștința de Dumnezeu sunt mai de dorit decât jertfele și arderile de tot.

5. Jertfa în Noul Testament

Jertfele[36] au continuat să fie aduse și în perioada Noului Testament[37]. Însuși Domnul Isus Hristos  a adus jertfă de Paște ( Marcu 14:12),  și probabil și alte jertfe. Pavel merge la Ierusalim (Fapte 21) și cu ocazia aceasta a adus jertfe. Tot în cartea Faptele Apostolilor cap 3 Petru și Ioan  s-au urcat la templu  să se închine.  Totuși în principiu aceste jertfe nu mai erau necesare. Ele erau vechi  și aproape de pieire. Vechiul Legământ era pe sfârșit și urma să apară Noul Legământ, în care Persoana Domnului Isus[38] urma să fie adusă ca și jertfă pentru păcatele omenirii întregi, ea având un caracter universal.

În evanghelii apar referiri la jertfele din Vechiul testament. Isus îi îndeamnă pe evrei să facă deosebire între actul de ceremonie  a jertfelor  și starea interioară a celui care o practică, în cazul de față este mila. ( Matei 9:13). La fel și în Marcu 9: 49,  se face trimitere la Vechiul Testament în care jertfa trebuie să fie sărată cu sare în ideea unui gust cu aspect spiritual.

Jertfa trebuie adusă înainte lui Dumnezeu și apostolii au înțeles corect acest lucru. În Fapte 14: 13-18, Pavel și Barnaba, aflați în Listra  după episodul vindecării ologului, preotul lui Jupiter (o zeitate păgână) este gata să le aducă jertfă crezându-i zei. Apostolii se opun în mod categoric.

În epistole jertfele apar legate în special de învățături.  În Romani 12:1 Pavel îi îndeamnă pe credincioși la sfințire. De asemenea în 1 Corinteni 5:7,  credincioșii sunt îndemnați să înlăture aluatul cel vechi,  pentru o plămădeală nouă, pentru că Hristos,  Paștele nostru a fost Jertfit. În 1 Corinteni 10:18, se avansează ideea unui singur Trup. De asemenea se face deosebire între   diferite feluri de închinare. În 1 Corinteni 10:20, se face deosebire clară a faptului că nu poți face parte din Trupul lui Cristos și în același timp să bei din paharul dracilor.  În Efeseni 5:2 se scoate în evidență dragostea care trebuie să fie ca un liant între credincios și Isus dar și între credincioși, fiindcă El ne-a iubit și a fost o jertfă de un bun miros, folosind termenii Vechiului Testament. Așa se întâmplă și cu darurile noastre ( Filipeni 4:18), care pot fi considerate și ele ca jertfe care au un plăcut  miros înaintea Domnului. Petru ne definește ca un popor sfânt, pietre vii, zidite într-o casă  duhovnicească care aduce jertfe spirituale  bune în fața lui Dumnezeu (1 Petru 2:5). De asemenea în 1Ioan4:10, Cuvântul ne învață faptul că Dumnezeu este acela care ne-a iubit prima dată, prin faptul că a trimis pe Fiul Lui să moară pentru noi. Dar toate aceste jertfe duhovnicești aduse de credincioși nu sunt jertfe de ispășire.

Jertfele aduse de poporul evreu în perioada Vechiului Testament erau aduse în contul unei jertfe viitoare care se împlinea în Persoana și  Lucrarea de Ispășire realizate de Isus Hristos. Acest lucru este cel mai bine evidențiată în Cartea Evrei, privind preoția lui Hristos.[39] Se face comparație între preoții din Vechiul Testament și Preoția lui Hristos.

Evrei 5:1 face referire la Vechiul Testament[40] și la faptul că Preotul face parte dintre oameni și era ales de Dumnezeu. Dar din pricina condiției umane și a slăbiciunilor el trebuia să aducă jertfă prima dată pentru el și abia apoi pentru popor. Jertfa trebuia să fie adusă o dată pe an. ( Evrei 5:3). Dar în contrast Isus Hristos a adus ca jertfă o singură dată, pentru totdeauna. El este Preot în veac după rânduiala lui Mehisedec ( Evrei 7:17) și preoția nu mai poate să treacă de la o Persoană la altă persoană. Tot în Cartea Evrei, capitolul 7, autorul ne descrie un Mare Preot, sfânt, nevinovat, fără pată, ispitit ca și noi (Evrei 4:15)  despărțit de păcătoși, înălțat mai presus de ceruri. Sângele lui Hristos ne curățește pentru a primi iertare și a avea posibilitatea de al sluji pe Dumnezeu. La fel în Evrei 9, ni se pune faptul că ” chipurile lucrurilor de sus” au trebuit să fie curățite cu jertfe mai bune decât cele pământești. În Romani 3:25 Pavel ne spune faptul că Isus Hristos, Jertfa de Ispășire a fost rânduită mai dinainte de către Dumnezeu.  Pentru  a înțelege mai bine aceste  lucruri trebuie să privim la cine este de fapt Isus Hristos.

Hristos din Nazaret[41] este a doua persoana din Trinitate (Ioan 1:1). El este din eternitate egal cu Dumnezeu Tatăl si Duhul Sfânt în esența Lor (Mat. 28:19). El prin nașterea din fecioara s-a Întrupat in lume (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38). De asemenea El este deplin Dumnezeu si pe desăvârşit om,  o fiinţă cu doua naturi distincte (Coloseni2:9; 1Tim 2:5). Ca Dumnezeu  și  Om, aceste două naturi sunt  unite, fără a fi confundate intr-o singur persoana (Rom. 1:3-4; Fil. 2:6-8).

Prin întruparea Sa, El si-a păstrat natura divina, dar de bună învoire a renunțat la folosirea independentă a atributelor Sale divine (Fil. 2:6-8), si a devenit ascultător voinței Tatălui (Ioan 10:18) și in unele cazuri Duhului Sfânt (Mat.4:1). Acesta "dezbrăcare de Sine" a  fost voluntară si a durat până la înălțarea la cer când Dumnezeu L-a ridicat nespus de mult, (Fil. 2:9-10). 

Întruparea a fost necesară.  Ca Dumnezeu nu putea sa moara și a trebuit sa devină om pentru ca să poată muri. Dar nu a renunțat la natura divina deoarece moartea unui simplu om nu avea preţ. Ambele naturi au fost absolut esențiale in personalitatea  Domnului Isus, și esențiale pentru Jertafa de pe Calvar.  Ca Om a putut muri, iar ca Dumnezeu moartea Lui are o valoare infinită și universală. 

Isus a murit ca jertfa de ispășire pentru păcatul omului (1 Ioan 1:2).  Moartea Lui a fost reală si a completat lucrarea de ispășire a Vechiului Testament.  (Ioan 19:30). 
 (1 Ioan 2:2). De asemenea  moartea Lui este  răscumpărătoare (Matei 20:28), este  ispășitoare (1 Ioan 2:22), este de împăcare (2 Cor. 5:18)  și înlocuitoare (Is. 53:6). 

Răscumpărarea este universală în valoarea și suficiența ei (1Ioan 2:2; Evrei 2:9), adică moartea Domnului Isus a produs o așa de mare mântuire încât acesta acoperă întregul univers. Nu doar pământul, ci chiar daca ar fi fost mii de lumi păcătoase, Jertfa unui Dumnezeu etern ar fi fost suficienta.  Omul[42] nu mai poate face nimic în vederea mântuirii, fiindcă Isus Hristos a făcut totul. Rămâne doar o problemă de credință și acceptare.

 6. Concluzie

Creștinii au ca fundament credința în Isus Hristos, în Dumnezeu care este un Spirit Infinit și Perfect, un Dumnezeu Transcendent și Imanent în același timp și în Duhul Sfânt care este activ în lume, în viața credinciosului și a Bisericii. În altă ordine de idei Dumnezeu creează, alege și cheamă, Fiul răscumpără și Duhul Sfânt sfințește.  De fapt avem patru adevăruri fundamentale care stau la baza creștinismului. Dumnezeu este, El a creat, Dumnezeu iubește, dar și judecă.   Noi afirmăm faptul că ”la început Dumnezeu este”. El a dorit să creeze și a realizat acest lucru deși Dumnezeu este ” A Se” . El  a creat ființe libere cu posibilitatea autodeterminării , și în Suveranitatea Sa și-a permis acest lucru și nu a creat roboți. Omul ca și ființă are valoare pentru că respectiv cu Geneza 1:26, a fost creat după Chipul Său (Imago Dey). Dar a urmat evenimentul catastrofal al căderii omului în neascultare și păcat și a despărțirii omului de Dumnezeu mai ales în plan spiritual. Adam a prăbușit toată rasa umană în păcat și în blestem, situație care trebuia rezolvată. Acest lucru era peste puterile omului. Dacă refacem o împărțire a Bibliei, 2 capitole din Geneza sunt destinate Creației, 1 capitol  căderii respectiv blestemul și despărțiri omului de Dumnezeu, urmează câteva capitole iar din Geneza 12 începe Istoria Răscumpărări cu împlinire în Persoana și Lucrarea lui Isus Hristos. Dar încă în Geneza 3:15 Dumnezeu face o promisiune omului. Refacerea relației omului cu Dumnezeu era necesară dar și dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu trebuiau satisfăcute.  Am observat  din Biblie că păcatul este ancestral, s-a produs încă înainte de apariția omului prin Satan și îngerii răzvrătiți, dar și omul fiind ispitit și înșelat de Șarpe a făcut aceeași  greșeală și a vrut să fie ca și și Dumnezeu, Ființa care l-a creat, un lucru imposibil. Omul s-a întors spre sine ca obiect al venerări, a devenit idolatru și s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Consecințele au fost cumplite. Am enumerat o serie de termeni care definesc păcatul din Vechiul Testament pentru a arătat gravitatea lui. De asemenea există termeni pentru păcat și în Noul Tetament ”faptele cărnii”, din Galateni 5:19 dar cu o conotație spirituală. De asemenea am încercat să definim și Natura păcatului în esența lui care este idolatrie, mândrie, egoism senzualitate dar mai ales Înlocuirea lui Dumnezeu cu orice altceva sau cineva. Consecințele păcatului au fost numeroase și am amintit dizgrația divină, vina pedeapsa, moartea fizică și spirituală, dar cel mai cumplit lucru este moartea eternă. Efectele păcatului au fost enumerate și afectează omul în relații. Înrobirea, fuga de realitate, insensibilitatea, egocentrismul, neastâmpărul competiția, dezinteresul față de semeni noștri, incapacitatea de a iubi, respingerea autorității, toate și multe altele se regăsec în ființa umană căzută în păcat. Păcatul afectează relația noastră cu Dumnezeu dar și cu semenii. Pentru o rezolvare a păcatului  este necesar  așa cum ne arată Scriptura să introducem termenul de Har. Am înțeles că Harul este milă nemeritată din partea lui Dumnezeu, se regăsește în Istoria Răscumpărării din Vechiul și din Noul Testament, dar prin termeni diferiți. Harul  presupune cel puțin două aspecte. Harul comun destinat tuturor oamenilor și Harul Special care conduce pe om la mântuire. Sursa Harului este Dumnezeu iar noi suntem dependenți de El. Chiar și mântuiți este el  este necesar în viața credinciosului. Dar datoria trebuia plătită și pentru acest era nevoie de jertfă pentru păcat. Am remarcat că în toate perioadele  până la Hristos, oamenii credincioși au adus jertfe pentru păcatele lor, au construit, altare, cort și Temple și în cadrul unor ceremonii religioase se aduceau jertfe. Există puține cuvinte pentru a defini jertfele.  Dar toate jertfele erau o substituție, și erau aduse în contul Jertfei lui Hristos. În perioada de tranziție jertfele aduse de creștini aveau un caracter duhovnicesc. Hristos este acela în care s-au împlinit profețiile mesianice și a cărui Jertfă a rezolvat păcatele omenirii. Ca Fiul lui Dumnezeu,  este divin, nu avea cum să moară. Pentru acest era necesară Întrupare ” Nașterea din Fecioară” dar acest lucru nu era suficient. El trebuia să fie om ca și noi iar Biblia descrie în nenumărate cazuri umanitatea lui Hristos. S-a născut, a crescut, a avut nevoi fizice, biologice și spirituale, emoții, și a murit pe Cruce. Dar a trebuit să fie și Divin pentru ca moartea lui Răscumpărătoare să fie universală. În multe cazuri El se identifică cu Dumnezeu și face afirmația a faptului că Dumnezeu îi este  Tată. De asemenea iese biruitor prin Cruce : Coloseni 2:15  A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. Dumnezeu l-a înviat din morți, El s-a arătat multora după înviere, s-a Înălțat la cer și acum stă la dreapta Tatălui în poziție de Autoritate și Putere. Deci problema păcatului s-a rezolvat prin Har, jerte și Jertfa lui Hristos. Pentru om nu rămâne decât o problemă de accepatare activă a cestor lucruri. În Împărăția lui Dumnezeu se intră prin pocăință și Nașterea din Nou, care înseamnă a intra pe ușă și a a umbla pe cale din sfințire în sfințire.  Matei 5:48  Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit. Amin

7. Bibliografie :

TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem

PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de H. C. Thiesen

Sait Barzilaen Dan  http://cristianet.fr/index.php?option=com

ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de  WILLIAM BARKLAI

Teologie Creștină de Millard J. Erikson vol 2

Dicționarul Explicativ al limbii Române  1975

Barzilaen Dan ( saitul Roboam )

Dicţionar Biblic editura Cartea creştină Oradea 1995

Barzilaen Dan ( saitul Roboam )

Cristi Rațiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz

Studiul Noului Testament de M .C. Tenney

 O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit

 Ardelean Viorel

 [1] TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem pag 520

[2] TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem pag  521

[3] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de H. C. Thiesen pag 194

[4] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de H. C. Thiesen pag 200

[5] Barzilaen Dan  http://cristianet.fr/index.php?option=com

[6] Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com

 [7] Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com

 [8] ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de  WILLIAM BARKLAI pag 27- 67

[9] ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de  WILLIAM BARKLAI pag 27- 67

 [10] Teologie Creștină de Millard J. Erikson vol 2 pag 138 - 141

[11] Teologie Creștină de Millard J. Erikson vol 2 pag 138 - 141

[12] Teologie Creștină de Millard J. Erikson vol 2 pag 165-186

[13] Teologie Creștină de Millard J. Erikson vol 2 pag 165-186

[14] Dicționarul Explicativ al limbii Române

[15] Barzilaen Dan ( saitul Roboam ) http://cristianet.fr/index.php?option=com

[16] Dicţionar Biblic pag 519

[17] Barzilaen Dan ( saitul Roboam ) http://cristianet.fr/index.php?option=com

[18] Dicţionar Biblic pag 518

[19] Ardelean Viorel

[20] Cristi Rațiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

 [21] Cristi Rațiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

[22] Cristi Rațiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

[23] Dicţionar Biblic pag 200

[24] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române pag 479

[25] Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz pag 89-92

[26] Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz pag 193

[27] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române pag 443

[28] Dicţionar Biblic pag 708

[29] Dicţionar Biblic pag 708

[30] Dicţionar Biblic pag 708

[31] Dicţionar Biblic pag 708

[32] Dicţionar Biblic pag 716

[33] Dicţionar Biblic pag 716

[34] Dicţionar Biblic pag 708

 [35] Dicţionar Biblic pag 708

[36] Ardelean Viorel

[37] Dicţionar Biblic  pag 717

[38] Dicţionar Biblic  pag  716

[39] Studiul Noului Testament de M .C. Tenney  pag 331

[40] Ardelean Viorel

[41]  O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit

 [42] Ardelean Viorel

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/eseuri/137928/pacat-har-si-jertfa-in-vechiul-tetament-si-in-noul-testament