Depravarea Totală
Autor: John Piper
Album: Diverse
Categorie: Existență

    Când vorbim despre depravarea omului ne referim la condiţia naturală a omului aparte de orice har exercitat de Dumnezeu pentru a restrânge sau transforma omul. Nu este nici un dubiu că omul poate face mai multe fapte rele împotriva apropiaţilor decât face. Dar dacă el este restrâns de la a înfăptui mai mult rău din motive care nu se datorează supunerii sale bucuroase faţă de Dumnezeu, atunci chiar şi virtuţile sale sunt rele în ochii lui Dumnezeu.

    Condiţia teribilă a condiţiei inimii omului nu va fi niciodată recunoscută de oamenii care se aşează pe ei înşişi în relaţie cu alţi oameni. Romani 14:23 face clar că depravarea este condiţia noastră în relaţie cu Dumnezeu în primul rând şi abia apoi în relaţie cu alţi oameni. Dacă nu începem de aici niciodată nu vom reuşi să înţelegem totalitatea depravării naturale
     1 Corinteni 10:31 „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu”. – aceasta este porunca pentru cele mai mici lucruri către cele mai mari lucruri pe care vi le puteţi imagina că le faceţi în aşa fel încât să-l faceţi pe Dumnezeu să fie glorios prin ele. Crezi că chemarea de a trăi fiecare moment din viaţa fie că mănânci sau bei sau orice altceva sunt făcute cu acest mare glorios motiv, intenţie şi efect. Ţinând aceasta în minte - Romani 3:23 „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezu”. Păcatul prin natura lui este o lipsă a slavei lui Dumnezeu. Ce înseamnă „lipsit de slava lui Dumnezeu”? – cea mai bună explicaţie este Romani 1:23 – „au schimbat slava lui Dumnezeu pentru imagini (substitute)” – această schimbare este în spatele acestui păcat „lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Nu înseamnă că ai fost Dumnezeu şi nu mai eşti sau că trebuie să fii la fel de glorios ca Dumnezeu. Ceea ce înseamnă este când ai ceva şi apoi schimba pentru orice altceva – ai pierdut ce ai avut – şi noi toţi am făcut-o şi asta este esenţa păcatului. Testează-ţi afecţiunile inimii şi vezi cu ce L-ai schimbat pe Dumnezeul cel glorios, infinit în perfecţiunea şi frumuseţea Lui. Inima noastră produce tot felul de alternative pentru Dumnezeu – dorinţa pentru computer, pentru sex, succes, viaţă lungă, de a arăta bine, o maşina frumoasă, de a mânca. Pentru un om neregenerat gloria lui Dumnezeu nu este o comoară ci alte lucruri sunt comori. Când faci o listă a păcatelor nici măcar nu vei simţi greutatea păcatului, trebui să-L aduci pe Dumnezeu în imagine – măreţia, gloria, cerinţa de a-L vedea şi savorând gloria Lui – pe care nu o facem.

    1 Petru 4:11 “dacă slujeşte cineva să slujească după puterea, pe care i-o dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este slava şi puterea”. Dacă nu depinzi de Dumnezeu ca să te înveţe, să te facă capabil, să te împuternicească ca să faci lucruri ca El să ia gloria – păcătuieşti. Cheamă-l în ziua necazului – El te va izbăvi – tu îl vei proslăvi, Izbăvitorul ia gloria, Cel ce dăruieşte ia gloria. Tot ceea ce facem trebuie făcut în dependenţa de un Răscumpărător ca să ne ierte, ca să ne împuternicească, să ne facă capabili aşa încât atunci când este făcut – Răscumpărătorul, Cel ce împuterniceşte să ia gloria. Tot ceea ce nu este făcut în acest fel este păcat – plantarea de biserici, a merge în vizită la spital, a bea o cană de apă rece, a face sex cu soţia. Când te gândeşti aşa ajungi la concluzia că lumea aceasta este condusă de păcat. Am crescut într-o cultura aşa de necentrată pe Dumnezeu astfel încât tot ce fac necredincioşii este păcat.


    1. Depravarea afectează orice fiinţă umană
    Romani 3:23: "Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu."
    1 Regi 8:46: "Când vor păcătui împotriva Ta, căci nu este om care să nu păcătuiască..."
    Psalmul 143:2: "Căci nici un om viu nu este fără prihană înaintea Ta."
    1 Ioan 1:8: "Dacă zicem că nu avem păcat ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi."


    2. Rebeliunea noastră împotriva lui Dumnezeu este totală. Aceasta înseamnă că aparte de harul lui Dumnezeu nu există nici o plăcere în sfinţenia lui Dumnezeu, şi nu este nici supunere bucuroasă faţă de autoritatea suverană a lui Dumnezeu.
    Bineînţeles omul depravat total poate fi foarte religios şi foarte filantropic. Ei se pot ruga şi pot da milă şi posti, aşa cum Isus a spus (Matei 6:1-18). Religiozitatea lor este rebeliune împotriva drepturilor Creatorului lor dacă ea nu vine dintr-o inimă copilăroasă ce se încrede în harul gratis a lui Dumnezeu. Religia este una dintre căile principale prin care omul ascunde aversiunea sa față de a uita independența și de a strânge toate speranțele pe harul nemeritat al lui Dumnezeu (Luca 18:9-14, Coloseni 2:20-23)

    Totalitatea rebeliunii noastre este văzută în Romani 3:9-10 și 18: "Am dovedit că toți, fie iudei fie greci sunt sub păcat, după cum este scris: Nu este nici un neprihănit, nici unul măcar; nu este nici unul care să aibă pricepere, nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu... Frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor" [unde găseşti o căutare poţi fi sigur că Dumnezeu face ceva – noi nu Îl căutăm, nu avem plăcere în El aparte de harul lui care ne abilitează]. Este un mit că omul în starea lui naturală îl caută cu adevărat pe Dumnezeu. Omul îl caută pe Dumnezeu. Dar omul nu îl caută pentru ceea ce este El. Ei îl caută constrânși ca unul care poate să-i trimită la moarte sau să le crească distracțiile lor lumești. Aparte de convertire, nimeni nu vine la lumina lui Dumnezeu.

    Unii vin la lumină. Dar uitați-vă la ce spune Ioan 3:19-21 despre ei „Judecata această stă în faptul că odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăște lumina și nu vine la lumină ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele fiindcă sunt făcute în Dumnezeu (urâtori de lumină – iubitori de întuneric, aşa că atunci când vezi pe cineva că nu iubeşte întinericul poţi fi sigur că Dumnezeu a început să facă ceva).

    Da, sunt unii care vin la lumină – specific acei ale căror fapte sunt lucrarea lui Dumnezeu. ”făcute în Dumnezeu” înseamnă făcute de Dumnezeu. Aparte de lucrarea grațială a lui Dumnezeu toți oamenii urăsc lumina lui Dumnezeu și nu vor veni la El din frică că răutatea le va fi expusă – aceasta este totală rebeliune.


    3. În rebeliunea sa totală tot ce face omul este păcat.
    În Romani 14:23, Pavel spune ”tot ce nu vine din încredințare este păcat”. De aceea, dacă toți oamenii sunt în totală rebeliune, tot ceea ce ei fac este produsul rebeliunii și nu pot fi o onoare pentru Dumnezeu; decât o parte a rebeliunii lor păcătoase.

    Romani 14:23: "Tot ce nu vine din încredinţare este păcat." Aceasta este o acuzaţie radicală împotriva oricărei virtuţi naturale care nu vine dintr-o inimă smerită legată/dependentă de harul lui Dumnezeu. Indiferent că e vorba de lucruri mari sau mici – tot ce nu vine din credinţă e păcat.
    Deci omul face multe lucruri pe care le face pentru că este creat după chipul lui Dumnezeu și care îl serviciul lui Dumnezeu poate fi slăvit. Dar în serviciul autojustificării rebeliunii omului, aceste lucruri sunt păcătoase.
    Tu poţi face mai mult rău? Nu, tu poţi face mai multe feluri de rău sau nivele de rău.


    Condiţia teribilă a inimii omului nu va fi niciodată recunoscută de oameni care se compară pe ei înşişi cu alţi oameni. Romani 14:23 face evident că depravarea este primar condiţia noastră în relaţie cu Dumnezeu, şi în al doilea rând în relaţie cu omul. Dacă nu începem de aici nu vom prinde totalitatea depravării naturii noastre. Ex: Fiul îţi cere maşina să meargă la un meci de basket şi eşti de acord cu condiţia să o spele. El nu vrea, e un pachet de nervi şi fiecare fibră din el este nervoasă pentru că i-ai pus această condiţie dar până la urmă va face lucrul pe care i l-ai cerut, nu din dragoste faţă de tine ci pentru că trebuie să o facă. Aşa facem noi cu Dumnezeu – ţinem reguli, construim spitale.

    Evrei 11:6 „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui. Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.

    În Romani 7:18 Pavel zice ”Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea pământească”. Aceasta este o mărturisire radicală a adevărului că în rebeliunea noastră nimic din ce gândim sau simțim nu este bun. Toate sunt parte din rebeliunea noastră. Faptul că Pavel califică depravarea sa cu cuvintele ”adică în firea pământească” arată că este doritor să afirme bunătatea oricărui lucru ce Duhul lui Dumnezeu produce în el (Romani 15:18). „firea pământească” se referă la om în starea lui naturală aparte de lucrarea Duhului Sfânt. Aşa că ceea ce spune Pavel în Romani 7:18 este că aparte de lucrarea Duhului Sfânt tot ceea ce gândim, simţim sau facem nu este bun. Notă: recunoaştem că cuvântul „bun” are o gamă largă de înţelesuri. Îl vom utiliza într-un sens restrâns pentru a ne referi la acţiunile omului căzut care în relaţie sunt de fapt nu bune. De exemplu, va trebui să spunem că este bine că mulţi necredincioşi nu ucid şi că unii fac acte de bunăvoinţă. Ceea ce înţelegem când numim astfel de acţiuni bune este că ei mai mult sau mai puţin se conformează modelului extern de viaţă pe care Dumnezeu l-a comandat în Scripturi.

    Oricum, o astfel de conformare la voia revelată a lui Dumnezeu nu este neprihănire în relaţie cu Dumnezeu. Este făcută în afara dependenţei de Dumnezeu sau faţă de gloria Lui. El nu este crezut pentru resursele, chiar dacă li le dă pe toate. Nici onoarea Lui nu este înălţată, chiar dacă aceasta este voia Lui pentru toate lucrurile (1 Corinteni 10:31). De aceea până şi aceste acte „bune” sunt parte din rebeliunea noastră şi nu sunt „bune” în sensul care contează cu adevărat în final – în relaţie cu Dumnezeu.


    4. Inabilitatea omului de a se supune lui Dumnezeu și de a face bine este totală.
    Vorbind despre termenul ”firea pământească” (omul aparte de harul lui Dumnezeu) găsim că Pavel o declară ca fiind total robită rebeliunii. Romani 8:5-9 spune: ”Ceice trăiesc după îndemurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când ceice trăiesc după îmdemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moate pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, și nici nu poate să i se supună. Deci, ceice sunt pământești, nu pot să placă lui Dumnezeu.” [avem două grupuri de oameni, ceice sunt născuţi din fire şi sunt simplu oameni care nu au viaţă spirituală, nu sunt născuţi din nou şi sunt simplu ceea ce suntem prin natura aparte de harul divin şi regenerare şi îi avem pe cei născuţi din Dumnezeu, li s-au deschis ochii, au fost uniţi cu Hristos şi viaţa a început să curgă. Aceasta este condiţia morală] Unii spun dacă o persoană nu e în stare să facă ea atunci nu i se poate cere să facă acel lucru – acesta este răspunsul uzual folosit pentru total depravare. Dacă spui că o persoană este atât de depravată că nu este în stare să se supună lui Dumnezeu atunci a-i cere să se supună lui Dumnezeu este prostesc şi persoana nu este responsabilă pentru a răspunde deodată ce nu poate să facă asta. Problema este aici: Biblia doar spune asta că pentru faptul că tu eşti aşa de mult îndrăgostit de rău că nu poţi alege bine nu te scuză de la a alege bine şi de fapt intensifică vina ta. Exemplu: dacă eşti handicapat şi îţi cer să te ridici de pe scaun şi tot ce este în mine vrea să se ridice şi fac tot efortul posibil de a mă ridica şi tu mă pedepseşti pentru că nu mă ridic sunt tratat nedrept. Dar dacă stau în scaun şi mă simt atât de bine stând acolo şi tu spui vreau să te ridici şi eu nu vreau să mă ridic şi iubesc atât de mult să stau în acel scun şi acel atât de mult mă ridic la un nivel moral de a nu fi în stare.

    „Umblarea după lucrurile firii pământești” este gândirea omului aparte de locuirea Duhului Sfânt (”Voi însă nu mai sunteți pământești ci duhovnicești, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi” Romani 8:9). Așadar omul natural are o mentalitate care nu se supune și nici nu poate lui Dumnezeu. Omul nu se poate schimba pe sine însuși.

    Efeseni 2:1 spune că noi creștinii am fost toți odată ”morți în păcate și greșeli”. Ideea morții este că noi suntem incapabili de orice viață cu Dumnezeu. Inimile noastre sunt ca o piatră față de Dumnezeu (Efeseni 4:18, Ezechiel 36:26). Inimile noastre sunt oarbe și incapabile de a vedea gloria lui Dumnezeu în Hristos (2 Corinteni 4:4-6). Noi suntem total incapabili de a ne reforma pe noi înșine.

    Ioan 3:5-7 „Adevărat îţi spun că dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh. Nu te mira că ţi-am spus „trebuie să te naşti din nou” [aparte de lucrarea Duhului suntem simplu carne].

    Romani 6:17-18 „după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii, pe care aţi primit-o. Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii.” [convertirea este pictată ca fiind în robie iar scăparea din robie se datorează lui Dumnezeu pentru că spune mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, deci suntem schimbaţi din robia noastră în supunere faţă de Dumnezeu şi mulţumindu-i lui Dumnezeu (Efeseni 2:1-5).

    Efeseni 4:17-18 „Să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeum din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimilor lor”.

    Ioan 6:44 „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-L atrage Tatăl, care M-a trimis; şi eu îl voi învia în ziua de apoi”.

    1 Corinteni 2:14 „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte”

    Ieremia 17:9 „Inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?”


    5. Rebeliunea noastră este totală meritând pedeapsa eternă
    Iacov 2:10-11 „Căci cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate. Căci cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate” explicaţia este aici: Căci, Cel ce a zis: „Să nu preacurveşti” a zis şi „Să nu ucizi” – pentru că El a zis aceasta! – o ofensă împotriva Dumnezeului celui viu şi infinit! Este ceva catastrofal în cazul unei creaturi care îşi ridică voia mai presus de Creatorul ei, infinit perfect, infinit glorios, infinit sfânt şi zice NU. Nu este pentru că legile au diferite semnificaţii ci pentru că se opune şi se împotriveşte Lui şi aceasta este o infinită ofensă.

    Efeseni 2:3 continuă spunând că în moartea noastră noi suntem „copii ai mâniei”. Aceasta însemnă că suntem sub mânia lui Dumnezeu din cauza corupției inimilor noastre care ne fac buni ca morți înaintea lui Dumnezeu.
Realitatea iadului este o acuzaţie clară a infinităţii vinei noastre. Dacă corupţia noastră nu ar merita pedeapsa eternă, Dumnezeu ar fi nedrept dacă ne-ar trata cu o pedeapsă aşa severă ca eterna tortură. Dar Scripturile învaţă că Dumnezeu este drept în condamnarea necredincioşilor la iad etern (2 Tesaloniceni 1:6-9, Matei 5:29, 10:28, 13:49, 25:46, Apocalipsa 14:9-11, 20:10). De aceea, din cauza ideii că iadul este o totală sentinţă a condamnării, pentru această idee (extent) trebuie să ne gândim la depravarea noastră ca fiind totală condamnabilă aparte de harul salvator al lui Dumnezeu.

    Efeseni 2:3 „Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşi, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi [din fire noi merităm divina mânie. L-am ofensat în aşa fel încât merităm pedeapsă eternă].

    2 Tesaloniceni 1:8-9 „într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică, de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui” [L-am ofensat în aşa fel încât merităm pedeapsă eternă pentru că am păcătuit împotriva unui Dumnezeu infinit – de aceea blestemul este infinit]

    Matei 25:46 „Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.”
    Unii ar putea întreba de ce nu suntem pedepsiţi de exemplu 70 de ani pentru 70 de ani de păcate şi rebeliune – lucrurile nu merge aşa pentru că nu poţi fi pedespit 10 secunde pentru că ţi-a luat 10 secunde să omori un copil. Nu este vorba despre durata crimei ci despre hainătatea ei, severitatea crimei şi severitatea ridică sau coboară adăugând. Pedeapsa ţine de mulţi factori iar unul este demnitatea persoanei împotriva căreia ai păcătuit. O ofensă împotriva preşedintelui SUA va fi tratată cu mult mai mare seriozitate decât împotriva unui om de pe stradă. Dumnezeu este infinita merituoasă persoană şi de aceea ofensa împotriva lui este merituoasă de pedeapsă eternă şi de aceea iadul face mai mult sens.

    Ca rezumat, totala depravare însemnă că rebeliunea noastră împotriva lui Dumnezeu este totală, orice facem în această rebeliune este păcat, inabilitatea noastră de a ne supune lui Dumnezeu sau de a ne reforma este totală, şi noi de aceea merităm total pedeapsa eternă. Este greu de a exagera importanţa admiterii condiţiei noastre ca fiind aşa rea. Dacă ne gândim la noi ca fiind fundamnental buni, aplicarea lucrării lui Dumnezeu în răscumpărare ar fi defectuoasă. Dar dacă noi ne smerim pe noi înşine sub acest adevăr teribil al totalei noastre depravări, vom fi în stare să vedem şi să apreciem gloria şi măreţia lucrării lui Dumnezeu. Totala depravare înseamnă că aparte de împuternicirea harului lui Dumnezeu rigiditatea şi răzvrătirea noastră împotriva lui Dumnezeu este totală, orice facem este în răzvrătire împotriva Lui.

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/predici/128373/depravarea-totala