M-așezai în pirostrie:
„Preaiubite romanițe,
Nu îmi veți răspunde mie
Cum să scap de necredințe?”

Ele m-au privit din floare
Cu petalele în salbe
Și au râs cu-atâta Soare
Din secundele lor dalbe.

În genunchi am prins pământul
Lângă-o horă de-albăstrele:
„Voi știți ploile și vântul...
Cum să fiu liber de grele?”

Întrebai lumânărica
Cu durerea mea oftată:
„M-am rănit iar cu nimica
Slobod cum să fiu, surată?”

Și mi-au spus ele-nflorite:
„Noi suntem prea mici pe lume
Deci te du tot înainte
Înspre apele în spume...”

Mă opri apa curgândă
Și o ispitii cu glasul:
„Tu ești veșnică-alergândă
Cum să-mi fie liber pasul?”

Ea mi-a zis:„ Întreabă aștrii
Ce văd tot din înălțime
Că-și au anii lor albaștri
Neclintiți din prospețime.”

Stelele au prins în fire
Toată zarea peste margini
Desenând pe înflorire
Linii drepte ca imagini.

„Stelelor ce-aveță putere
În eliberarea voastră
Să alegeți și cădere
De veniți în lumea noastră

Nu-mi veți spune cum să-și crească
Aripile mele zborul
Greutatea pământească
Să se piardă cu ușorul?”

„Vorbele sunt din cuvinte,
Iară slovele sunt zise...
Du-te, frate, la Părinte -
El cunoaște orice vise!”

„Tată-am spus - Te rog, ascultă
Grelele mă bat ca grindini...
Am văzut mulțime multă
Întrebând-o pretutindeni

Cum să pot în libertate
Să mă bucur de lumine?..”
„Fiule, ești liber foarte
De-ai putut să vii la Mine!”