Nu vei putea simţi, nu, niciodată,
Ce simt când boala muşcă cu furie
Din trupul meu şi nu vei ştii vreodată,
Cum e să rabzi când eşti lovit de daltă
Şi să zâmbeşti, chiar dacă rana-i vie!

Nu vei putea pricepe când alergi,
Cum e să-ţi târâi pasul prin ţărână,
Tu nu putea-vei doru-mi să-nţelegi,
Căci n-ai dureri când pe cărare mergi
Şi nici privirea nu-i de lacrimi plină!

Nu vei putea cunoaşte plânsul meu,
Ce seamănă mai mult a tânguire,
Nici ruga ce-o înalţ spre Dumnezeu,
Cerându-i vindecare când mi-e greu
Şi implorând suprema izbăvire!

Nu vei putea să-mi iei povara, nu,
Atâta timp când nu-mi cunoşti amarul,
Poţi să gândeşti ce vrei, dar eu, nu tu
Sunt cel ce sufăr! . . . Marele Atu,
Este puterea ce mi-a dat Calvarul!

De n-aş avea credinţă, nici o clipă,
Nu aş putea privi în depărtare. . .
Dar Domnul meu şi-a Duhului aripă,
Mă poartă spre-nălţimi. . . Când trupul ţipă,
Eu ştiu că-s transformat, prin modelare.

Când ştii să plângi cu cel ce lăcrimează,
Când vrei s-ajuţi pe cel ce-i în necaz,
Nu te-ndoi, Acel care veghează,
Nu judecă, El binecuvântează
Şi lacrima o şterge pe obraz!

Când poţi trăi în bucurie, pace,
Zburdând voios ca mieii pe câmpii,
Nu judeca, te roagă! Mai mult face,
O mână-ntinsă celui care zace,
Căci aşa fac ai Tatălui copii!

29/07/14, Barcelona- Lucica Boltasu