Foloseşte-mă, deci, Mântuitorule, în orice scop şi în orice chip vrei Tu. Iată inima mea săracă, un vas gol. Umple-o cu harul Tău. (D. L. Moody)
.............................................................
E o seară de octombrie cu miros de noiembrie şi grupul nostru înaintează pe artera principală a oraşului Toronto, spre centrul misionar. Pe aurul frunzişului pălesc ultimile raze ale soarelui care apune şi rămân în urmă, cu mâinile înfundate în buzunare, încercând să mă încălzesc. Ziua se îngână cu noaptea, maşinile trec pe lângă noi vâjâind. Avem o seară lungă înainte.
O seară în care vom face lucrul pe care am venit să-l facem - să-L binecuvântăm pe Hristos în ceilalţi. O seară în care nu vom trece pe lângă cei ce suferă, aşa cum facem de obicei... o seară în care nu ne vom ocupa de noi înşine, de programul nostru, de locurile unde vrem să ajungem fiecare. Căci locul unde vrem în realitate să ajungem nu e întotdeauna locul de unde Îl vedem pe Dumnezeu?
Cu toate acestea, aproape că nu-l observ pe omul cu o coamă cenuşie de păr ciufulit, chiar în faţa mea, în umbră, lângă intrarea principală a centrului misionar. Sunt atentă la copiii din grup. Încerc să ignor frigul. Prea repede uităm cum apare bucuria, ne uităm în altă parte, uităm să lăsăm râul să curgă. Şi tocmai lui şi celor ca el am venit să le aducem o binecuvântare şi să fim la rândul nostru binecuvântaţi prin ei. Înainte să ajung la intrarea principală, namila de om îmi iese în faţă şi se apropie de grup. Tovarăşul lui rămâne în umbră, sorbind întruna dintr-o sticlă de suc de un litru. Mă scutură un fior de teamă şi simt cum mi se încordează muşchii.
.......................................................................
Sunt la câţiva paşi în urma omului cu spate lat şi păr zburlit când îl văd ducându-şi mâna la faţă. Poartă o mască. Încearcă să şi-o scoată şi în acelaşi timp intră direct în centrul grupului de adolescenţi. Grăbesc pasul.
Din spate, îl văd gesticulând şi probabil că spune ceva, dar nu aud cuvintele înăbuşite de masca pe care o poartă. Pentru o clipă se întoarce şi disting clar culorile stridente ale măştii de clown. Peste umărul lui observ stânjeneala celor din grup, privirea Marisei, faţa palidă a Hadassei. Bătăile inimii mi se accelerează şi încerc să-mi amintesc: ai încredere! Indiferent ce se întâmplă aici, El e întotdeauna bun şi noi suntem întotdeauna iubiţi. Relaxează-te.
Prind câteva cuvinte.
"De ce credeţi că port masca asta nenorocită? Ha? De ce?"
Hadassah face un pas înapoi. Vocea răguşită strigă şi mai tare spre copiii aceştia de la ţară.
"De ce aş purta nenorocita asta de mască?"
Erica scormoneşte cu vârful pantofului într-o crăpătură din trotuar. Niciunul dintre noi nu ştie cum să reacţioneze. Itinerariul nostru nu includea aşa ceva. Nu ştii niciodată cât te va costa să fii binecuvântare pentru alţii.
Omul îşi trage masca de pe faţă şi în strigătul lui e un tăiş care ne străpunge şi ne ţintuieşte locului.
"Port masca asta nenorocită ca să ascund ce am în suflet."
Agită mâna în care ţine chipul colorat de plastic. "Ca să ascund cine sunt eu de fapt! Ştiţi ce-nseamnă asta?"
Îmi stă inima pe loc. În viaţa mea n-am mai auzit o descriere atât de exactă a condiţiei umane, şi pe deasupra dintr-o sursă atât de neaşteptată... şi-mi vine să-mi duc mâna la faţă, să văd dacă nu pot să îmi dau şi eu masca jos.
Un suflet stă gol şi descoperit înaintea ochilor noştri. Omul plânge în hohote. Prind frânturi de frază... "Sunt terminat, Isus... Mântuitor... nevoie... ştiţi ce-nseamna asta?... Terminat... Domn... Isus... stiţi ce-nseamna asta?"
Una din însoţitoarele grupului exclamă încetişor: "Isus te iubeşte..." El stă locului. Se întoarce pe jumătate, încearcă să-şi înghită tristeţea devastatoare, să-şi potrivească vocea şi expresia feţei cu vorbele pe care vrea să le spuna... "Da, mă iubeşte..." ... se îndepărtează spunând cuvinte neînţelese.
Oare a lăsat prezenţa noastră în acest loc vreo urmă a harului?
.........................................................................................