Apocalipsa 14:13; 2 Timotei 4:7-8; 2 Corinteni 5:8-10

Când pleacă la Domnul un om credincios,
E plâns de prieteni şi de fraţi de credinţă.
Pribegia lui scurtă, un exemplu frumos,
O chemare la viaţă şi la pocăinţă.

Când pleacă la Domnul un bun slujitor,
Rămâne un gol între-ai lui şi-ntristare.
Rămân amintiri şi-un dor arzător,
Şi-o luptă de dus pe sfânta cărare.

Când pleacă la Domnul un om mântuit,
Avem o nădejde şi chiar bucurie.
Şi-a sfârşit alergarea, e de-acum fericit,
Răsplata-l aşteaptă pentru veşnicie.

Când pleacă la Domnul un om pregătit,
Nu el e de plâns, cât cei ce rămân.
Şi noi vom muri într-o zi, negreşit,
De aceea să-L alegem pe Isus ca Stăpân.

Când pleacă la Domnul un suflet smerit,
Totă slava şi cinstea spre Tatăl se înalţă,
Acum se vesteşte Cuvântul sfinţit,
Să poată ajunge „cei morţi” la „Viaţă.”

Când pleacă la Domnul un suflet de-odată,
Noi toţi se cuvine să fim înţelepţi.
Viaţa e scurtă, judecata ne-aşteaptă,
Să ne prindem la jug acum cu cei drepţi.

Când pleacă la Domnul un om pocăit,
El lasă în urmă lacrimi de durere,
Dar şi ce în „vale” trudind a sădit,
Va creşte cu rod, lăsând mângâiere.