Adevăruri biblice despre mântuire
Autor: Mihail Dimitriu
Album: fara album
Categorie: Consolidare spirituală

Adevăruri biblice despre mântuire

de Mihail Dimitriu

poet şi scriitor creştin

 

Definiţia conceptului de mântuire.

Referindu-se la fiul său Ioan Botezătorul, preotul Zaharia a proorocit astfel: “Şi tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Prea Înalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui, şi să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui; - datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălţime, ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul şi în umbra morţii, şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!” (Luca 1.76-79).

Definiţia conceptului de “mântuire”, în sensul său esenţial pentru creştinism, se află în ultimele versete citate, de unde aflăm următoarele cinci adevăruri:

- Mântuirea unui om constă “în iertarea păcatelor lui” (F.A. 5.31). Întrucât atunci când un om păcătuieşte, acesta stârneşte mânia lui Dumnezeu (Lev. 26.28; Deut. 9.18; 1 Împ. 16.2; Ps. 38.3; Is. 57.17; 64.5; Dan. 9.16; Mica 7.9; 1 Tes. 2.16), una dintre cele mai semnificative consecinţe, ce decurg din iertarea păcatelor unui om, este izbăvirea acestuia de groaznica sentinţă, ce va fi pronunţată împotriva celor nemântuiţi (1 Tes. 1.10), care constă în aruncarea în iazul de foc şi pucioasă (Iuda 23), ca urmare a nenumăratelor lor păcate (Is. 13.9). Termenii mântuit şi pierdut sunt antagonici (Matei 18.11; Luca 9.56; Fil. 1:28; 2 Tes. 2.10; Iacov 4.12), astfel încât, la un moment dat al vieţii sale, omul se poate afla, fie pe calea mântuirii, fie pe calea pierzării (1 Cor. 1.18; 2 Cor. 2.15). Oamenii care rămân întreaga lor viaţă pe calea mântuirii vor trăi veşnic în Împărăţia lui Dumnezeu (2 Tim. 4.18; Apoc. 12.10), care se mai numeşte şi rai (Luca 23.43; 2 Cor. 12.4; Apoc. 2.7).

- Iertarea păcatelor este obţinută datorită marii îndurări a lui Dumnezeu (Luca 1.78).

- Cel care a avut îndurare faţă de oameni şi a făcut posibilă iertarea păcatelor acestora este Acea persoană comparată cu Soarele. Întrucât una dintre figurile de stil utilizate în Sfânta Scriptură pentru a-L simboliza pe Dumnezeu sau a-I simboliza însuşirile Sale minunate este Soarele (Ps. 84.11; Hab. 3.4; Maleahi 4.2; Matei 17.2; Apoc. 1.16; 21.23; 22:5), în definiţia conceptului de “mântuire”, Domnul Isus Hristos este simbolizat prin Soare. Aşa după cum Soarele reprezintă lumina lumii (Gen. 1.14-18), Domnul Isus Hristos reprezintă, de asemenea, lumina lumii (Ioan 8.12; 9.5; 12.35,46). Să nu uităm însă că strălucirea Domnului Isus Hristos o întrece pe cea a Soarelui (F.A. 26.13).

- Întrucât oamenii zac în întunericul şi în umbra morţii spirituale (Matei 4.16; Apoc. 3.1), adică zac (1 Ioan 5.19) în cel rău, care-i îndeamnă să păcătuiască (Ioan 8.44; 1 Tim. 3.7; 2 Tim. 2.26; 1 Petru 5.8; 1 Ioan 3.8), pentru a trăi despărţiţi de Dumnezeu (Matei 22.32; Marcu 12.27; Luca 20.38; Rom. 6.11; Evrei 7.26), Domnul Isus Hristos, care este comparat cu Soarele, a venit din înălţime, adică de la Dumnezeu-Tatăl (Ioan 13.3; 16.27), să-i lumineze şi să-i sensibilizeze pe oameni, ca să se întoarcă din moarte la viaţă (Ioan 5.24; Rom. 6.11,13; 1 Ioan 3.14) veşnică (Ioan 3.36; 6.47; 17.3).

- Domnul Isus Hristos este singurul care îi îndreaptă pe oameni pe calea mântuirii (1 Cor. 1.18; 2 Cor. 2.15), numită aici şi calea păcii, întrucât, în mod simbolic singura cale a mântuirii, adică singura (F.A. 4.12) modalitate prin care oamenii pot fi mântuiţi (Ioan 10.9), este chiar Domnul Isus Hristos (Ioan 10.9; 14.6).

Analizând atât această definiţie, precum şi alte versete esenţiale pentru definirea conceptului de mântuire, cum ar fi: Matei 1.21; F.A. 5.31; Evrei 9.28; Iacov. 5.20, se observă că între conceptele de mântuire şi păcat există o legătură indisolubilă. În capitolul destinat pocăinţei, vom arăta că iertarea efectivă de către Dumnezeu a păcatelor unui om, se produce doar ca urmare a pocăinţei sale, iar o pocăinţă reală implică o despărţire definitivă de păcate (Prov. 28.13; Ioan 5.14; 8.11; Rom. 6.11-14).

În 1 Cor. 15.1-2, se află un adevăr absolut remarcabil, şi anume: există posibilitatea ca anumiţi oameni să fi crezut degeaba. Acest verset se referă la acei oameni, care consideră că sunt mântuiţi datorită credinţei lor în Domnul Isus Hristos (F.A. 16.31), dar nu ascultă efectiv de Dumnezeu, şi ca atare continuă să trăiască în păcat (1 Ioan 3.8). Dacă aceşti oameni Îl vor cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu (1 Cor. 15.34), vor trăi într-o părtăşie (1 Cor. 1.9; 1 Tes. 5.9-10; Evrei 3.14; 1 Ioan 1.3) reală (1 Ioan 1.6) cu El, şi astfel vor înceta să mai trăiască în păcat (1 Ioan 3.6), ei vor fi într-adevăr mântuiţi. Situaţia acelor oameni care vor fi surprinşi de momentul morţii, fiind despărţiţi de Domnul Isus Hristos datorită păcatelor (Evrei 7.26) lor, este foarte gravă (Evrei 6.4-8; 10.26-27).

*

1. Există foarte mulţi oameni, care au impresia că sunt mântuiţi, întrucât ei nu cunosc tot (Matei 28.20) adevărul despre mântuire. Mai precis nu cunosc toate caracteristicile unui om care este, cu adevărat, mântuit. Motivele pentru care mulţi oameni cred că sunt mântuiţi, unii au chiar şi siguranţa mântuirii, sunt următoarele:

1.1. Ei ştiu că mântuirea se obţine prin har şi deci, omul nu prea are de făcut mare lucru pentru a fi mântuit, întrucât Domnul Isus Hristos a făcut tot ceea ce trebuia făcut pentru ca oamenii să fie mântuiţi. Se mizează pe faptul că harul este un dar, iar pentru a primi un dar, omul nu trebuie să facă nimic. Desigur că mulţi oameni doresc să primească daruri, deci este foarte simplu ca un om să primească mântuirea. Pentru a primi mântuirea, omul trebuie doar să o dorească şi imediat o şi obţine. Întrucât darurile nu se iau înapoi, mântuirea nu se poate pierde, indiferent de modul de viaţă ulterior datei când a fost primită mântuirea. Cei mai mulţi oameni, se exprimă astfel: „eu am fost mântuit pe data de ...”, şi sunt mândri de ei că au rezolvat această problemă a mântuirii.

1.2. Au urmat o formă de cateheză (cursuri din domeniul religioas).

1.3. L-au invitat pe Domnul Isus Hristos în inima şi în viaţa lor.

1.4. Au mărturisit că ei cred în Domnul Isus Hristos.

1.5. Au impresia că sunt născuţi din nou.

1.6. Au fost botezaţi în apă.

1.7. Au impresia că au fost botezați cu Duhul Sfânt.

Oare acestea să fie toate caracteristicile unui om care este, cu adevărat, mântuit ?

*

2. Iată câteva adevăruri incipiente referitoare la mântuire:

2.1. Omul mântuit ştie că mântuirea se obţine prin har (Faptele 15:11; Efeseni 2:8), dar a şti că mântuirea se obţine prin har, nu este suficient pentru a fi mântuit.

2.2. Omul mântuit a urmat o cateheză (Osea 4.6; Matei 22.29), dar doar simpla participare la un curs de învățătură religioasă nu este suficientă pentru a fi mântuit.

2.3. Omul mântuit L-a invitat pe Domnul Isus Hristos în inima şi în viaţa sa (Apocalipsa 3:20), dar invitarea Domnul Isus Hristos în inimă şi în viaţă de către un om, nu este suficientă pentru a fi mântuit.

2.4. Omul mântuit crede în Domnul Isus Hristos (Faptele 4:12; 16.30), dar simplul fapt de a afirma credinţa în Domnul Isus Hristos, nu este suficientă pentru a fi mântuit.

2.5. Omul mântuit este născut din nou (Ioan 3.3,5,7), dar, doar simpla afirmaţie că eşti născut din nou, nu este suficientă pentru a fi mântuit.

2.6. Omul mântuit a fost botezat în apă (Marcu 16.16), dar botezul în apă nu este suficient pentru a fi mântuit.
 
2.7. Omul mântuit a fost botezat cu Duhul Sfânt (Faptele 1:5; Romani 8:9; 1 Corinteni 12:13; 2 Tesaloniceni 2:13), dar, doar simplul fapt de a afirma că ai botezul cu Duhul Sfânt, nu este suficient pentru a fi mântuit.

*

3. Ce trebuie să ştie (Osea 4:6; Matei 22.29) un om pentru fi mântuit ?

3.1. Mântuirea se obţine prin har (Faptele 15:11; Efeseni 2:8), adică se obţine fără nici o plată, în sensul că nu trebuie să-I dăm nimic lui Dumnezeu, în schimbul mântuirii, dar nu citim nicăieri în Biblie că mântuirea este dată omului, fără ca acesta să îndeplinească anumite condiţii.

3.2. Mulţi oameni urmează un fel de cateheză, de multe ori o scurtă şi ineficientă cateheză (dacă ţinem seama că, la primii creştini, cateheza dura un timp de peste 3 ani !). O cateheză efectuată corect trebuie să conţină adevăruri complete (Matei 28.20) despre mântuire.

3.3. În Ioan 17.3, citim următoarele cuvinte ale Domnului Isus Hristos: “Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu”. Iată că orice om care doreşte să fie mântuit, şi în mod implicit să aibă viaţă veşnică (Is. 25.8-9; Ezec. 37.26-28; Apoc. 21.2-4; 22.1-5), trebuie să-L cunoască pe Dumnezeu (Ier. 9.24; Ef. 1.17; 1 Ioan 5.20).

Dumnezeu ne spune că oamenii care nu Îl cunosc pe El sunt nebuni, fără minte şi lipsiţi de pricepere (Ier. 4.22), iar cei care Îl cunosc “vor rămânea tari, şi vor face mari isprăvi” (Dan. 11.32).

În 2 Tes. 1.8-9, citim că Dumnezeu îi va pedepsi “pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare vecinică …”. Analizând aceste ultime versete citate, ajungem la concluzia că un om care nu-L cunoaşte personal pe Domnul Isus Hristos, nu este mântuit, şi se află în cel mai mare pericol posibil, acela de a petrece veşnicia în chinurile iazului de foc (Matei 18.8; Marcu 9.43-48; Iuda 1.7; Apoc. 14.11; 19.3; 20.10). Dacă în momentul când un astfel de om va muri (Ecl. 12.1-7), se va afla tot în starea deosebit de periculoasă, de rob (Gal. 4.3,8) al păcatului (Ioan 8.34; Rom. 6.6,17,20; 2 Petru 2.19), acesta va fi în mod implicit condamnat la moarte veşnică (Apoc. 21.8), ceea ce în sens biblic înseamnă chinuri veşnice (Matei 18.8; Marcu 9.43-48; Iuda 1.7; Apoc. 14.11; 19.3; 20.10).

Sfânta Scriptură ne avertizează că există şi posibilitatea, din nefericire, foarte des întâlnită în zilele noastre (Luca 18.8), ca un om să-L cunoască pe Domnul Isus Hristos doar “în felul lumii” (2 Cor. 5.16). Având în vedere faptul că “prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu” (Iacov 4.4), rezultă că a-L cunoaşte pe Domnul Isus Hristos “în felul lumii”, este echivalent de fapt, cu a nu-L cunoaşte cu adevărat (Tit 1.16) pe Domnul Isus Hristos (Ioan 1.10; 1 Cor. 1.21; 1 Ioan 3.1,6).

Domnul Isus Hristos a spus: “Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14.21), “Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el” (Ioan 14.23). Analizând ultimele două versete citate, aflăm în ce condiţii se poate apropia cineva de Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos. Iată că un om poate să-L cunoască personal pe Domnul Isus Hristos, şi apoi chiar să vieţuiască împreună cu El (1 Tes. 5.10), sau mai precis exprimat, ca Domnul Isus Hristos să locuiască în acel om (Rom. 8.10).

Întrucât cunoaşterea lui Dumnezeu (Ps. 36.10; 79.6; Fil. 3.10-11; 2 Tes. 1.8), reprezintă una dintre condiţiile mântuirii, să vedem acum, care sunt oamenii care Îl cunosc pe Dumnezeu. În Sfânta Scriptură, citim că oamenii care Îl cunosc cu adevărat pe Dumnezeu, adică nu Îl cunosc în felul lumii (2 Cor. 5.16; 1 Cor. 1.21; 1 Ioan 3.1), sunt cei care:

- se încred în Dumnezeu (Ps. 9.10; 2 Petru 1.5,8), şi ca atare nu-L tăgăduiesc prin faptele lor (Tit 1.16), făcând fapte bune (Ier. 4.22) şi acţionând în mod corect şi drept (Ier. 22.16),

- Îl iubesc (1 Ioan 4.7-8) pe Dumnezeu şi îi iubesc pe oameni (2 Petru 1.7-8),

- păzesc poruncile lui Dumnezeu (1 Ioan 2.3-4),

- nu păcătuiesc (1 Ioan 3.6; 1 Cor. 15.34; 1 Tes. 4.3-5; 2 Petru 2.20; Ier. 9.3; Osea 5.4).

Atât iubirea lui Dumnezeu (Ps. 91.14-16), cât şi păzirea poruncilor Sale (Ps. 119.166), sunt condiţii de mântuire, iar a spune că Îl iubeşti pe Dumnezeu este echivalent cu a spune că păzeşti poruncile Sale (Ioan 14.15,21). Iată că dragostea unui om faţă de Dumnezeu, şi-o poate arăta numai într-un singur fel, împlinind efectiv în viaţa sa învăţăturile Sale (Matei 7.24-27; Luca 6.47-49; Iacov 1.21-25).

Sfânta Scriptură ne arată că şi cunoaşterea oamenilor de către Dumnezeu, reprezintă de asemenea o condiţie de răpire şi de mântuire. Într-adevăr, la răpirea Bisericii, Domnul Isus Hristos le va spune unor oameni care aveau impresia că vor fi răpiţi (Matei 25.11): “Adevărat vă spun, că nu vă cunosc !” (Matei 25.12), iar la judecata finală, Domnul Isus Hristos le va spune unor oameni care aveau impresia că sunt mântuiţi: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Matei 7.23).

Dumnezeu este atotştiutor şi atotcunoscător, El fiind singurul pentru care nu există nimic ascuns (1 Sam. 2.3; Ier. 17.9-10; 23.24; Evrei 4.13; 1 Petru 1.2), şi care îi cunoaşte pe toţi oamenii (2 Împ. 19.27-28; 1 Cron. 28.9; Iov 34.21-25; Ps. 11.4; 33.13-15; 66.7; 94.11; 139.1-16; Prov. 5.21; 15.3,11; Ier. 12.3; 16.17; 32.19; Amos 4.13; 1 Cor. 3.20). De asemenea, Domnul Isus Hristos fiind Dumnezeu, îi cunoaşte pe toţi oamenii (Matei 9.4; Marcu 2.8; Luca 5.22; 11.17; Ioan 2.25). Atunci când Domnul Isus Hristos le va spune unor oameni care aveau impresia că sunt mântuiţi, că nu i-a cunoscut, el se va referi la faptul că nu i-a cunoscut personal (Fil. 3.8-10; 2 Petru 1.2-4), în sensul că aceştia nu au dorit să stabilească o relaţie de părtăşie reală cu El (Ioan 14.20,23; 1 Cor. 1.9; Evrei 3.14; 1 Ioan 1.3).

Întrucât cunoaşterea oamenilor de către Dumnezeu, reprezintă o condiţie de mântuire (Matei 7.23; Luca 13.25), să vedem acum, care sunt oamenii lui Dumnezeu (2 Tim. 2.19; Rom. 11.2; Ioan 10.14), care sunt cunoscuţi de către Dumnezeu, în sensul că aceştia au reuşit să stabilească o relaţie de părtăşie reală cu El. În Sfânta Scriptură, citim că oamenii care sunt într-adevăr cunoscuţi de către Dumnezeu sunt cei care:

- se încred în Dumnezeu (Naum 1.7),

- Îl iubesc pe Dumnezeu (1 Cor. 8.3),

- păzesc poruncile lui Dumnezeu, adică Îl ascultă şi Îl urmează (Ioan 10.27),

- nu păcătuiesc (Matei 7.23; Luca 13.27; Gal. 4.9).

Din cele de mai sus rezultă că: atât cunoaşterea lui Dumnezeu, de către un om, cât şi cunoaşterea unui om, de către Dumnezeu, se pot proba în exact aceleaşi patru moduri.

Orice om care doreşte să fie mântuit, trebuie să-L cunoască personal pe Domnul Isus Hristos (Ioan 17.3), care este viu (Apoc. 1.18), adică să aibă o relaţie personală, o relaţie de părtăşie cu El (1 Cor. 1.9; 1 Tes. 5.9-10; Evrei 3.14; 1 Ioan 1.3,6). Domnul Isus Hristos chiar acest lucru aşteaptă de la orice om.

Pe lângă faptul că orice om mântuit are o relaţie personală cu Domnul Isus Hristos, Sfânta Scriptură ne învaţă că un astfel de om va ajunge chiar să se identifice cu Domnul Isus Hristos (Matei 10.40; 25.34-45; Luca 10.16; Ioan 13.20; 14.20; Rom. 6.5), fiind “lipit” (Iosua 23.8; Ps. 63.8; Ier. 15.19; 50.5; F.A. 11.23; 1 Cor. 6.17) de El, şi având “un singur duh cu El” (1 Cor. 6.17; 2 Tim. 4.22).

Întrucât Domnul Isus Hristos trăieşte efectiv (Ioan 14.20,23; 17.23,26; Rom. 8.10; Gal. 2.20; Ef. 3.17-19; Col. 1.27) în orice om care va rămâne în El (1 Ioan 4.13) întreaga sa viaţă (Evrei 3.14), şi ca atare va fi cu adevărat mântuit (Ioan 10.9), un astfel de om va ajunge să aibă acelaşi mod de trăire ca al Domnului Isus Hristos (1 Ioan 2.6). Fiindcă trupul unui om mântuit este un mădular al Domnului Isus Hristos (1 Cor. 6.15), şi totodată un templu al Duhului Sfânt (1 Cor. 6.19; 3.16), un astfel de om va ajunge să aibă acelaşi mod de gândire (1 Cor. 2.16; Fil. 2.5), de vorbire (Ioan 8.40,45-46; 1 Petru 2.22-23) şi de purtare (Ioan 13.15; 1 Petru 2.21), ca şi al Domnului Isus Hristos, care nu a păcătuit niciodată (2 Cor. 5.21; Evrei 4.15; 1 Petru 2.22; 1 Ioan 3.5).

Accentuând comuniunea (1 Cor. 1.9; Ef. 2.6,10; 1 Tes. 5.9-10; Evrei 3.14; 1 Ioan 1.3,6) existentă pe plan spiritual între Domnul Isus Hristos şi cei mântuiţi, Sfânta Scriptură ne învaţă că va veni momentul când această comuniune, care se poate asemăna cu o logodnă (Osea 2.19-20; 2 Cor. 11.2), va fi realizată chiar şi pe plan fizic. Datorită faptului că trupurile celor mântuiţi sunt considerate a fi “mădulare ale lui Hristos” (1 Cor. 6.15), precum şi faptului că soţul şi soţia sa alcătuiesc în mod simbolic, un singur trup (Gen. 2.24), evenimentul aşteptat cu nerăbdare de către orice om mântuit, care va consta în întâlnirea fizică (în trup) cu Domnul Isus Hristos (1 Tes. 4.14-18), este numit în mod simbolic “nunta Mielului”, adică “nunta” Domnului Isus Hristos cu Biserica Sa (Is. 54.5; Osea 2.16; Apoc. 19.7-9).

După ce un om L-a invitat pe Domnul Isus Hristos în inima şi în viaţa sa (Apocalipsa 3:20), ca mântuitor personal, omul respectiv trebuie să fie deplin conştient că, pentru ca el să fie mântuit, trebuie ca să se străduiască permanent (străduinţă reală, materializată efectiv, care are efecte palpabile, vizibile!) să asculte de Domnul Isus Hristos toată viaţa sa (Evrei 5.9).

3.4. Mulţi oameni cred că sunt mântuiţi întrucât afirmă că ei cred în Domnul Isus Hristos (Romani 10.9). Unii afirmă cu uşurinţă că au credinţă, întrucât, ei nu ştiu că oamenii trebuie să se testeze pentru a constata dacă au sau nu au credinţă (2 Corinteni 13.5).

3.5. Atât Biblia cât şi realitatea înconjurătoare ne arată că, la cei mai mulţi oameni, imediat după botezul în apă, nu s-a produs şi naşterea din nou, întrucât naşterea din nou este un proces (Galateni 4:19). Trist este că mulţi nu cunosc toate caracteristicile unui om care este cu adevărat născut din nou, printre care se află şi aceea că omul născut din nou nu mai poate să păcătuiască (1 Ioan 3.9).

3.6. Botezul în apă (Marcu 16.16) este efectuat în mod corect doar acelor oameni care îndeplinesc anumite condiţii.

3.7. Mulţi oameni ştiu că în omul care este, cu adevărat, mântuit, se manifestă prezenţa Duhului Sfânt (2 Tesaloniceni 2:13), afirmă că au Duhul Sfânt, dar nu ştiu care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un om pentru a primi botezul cu Duhul Sfânt, şi nu ştiu cum poate un om să se testeze pentru a determina dacă are sau nu botezul autentic cu Duhul Sfânt.

4. Ce trebuie să facă (Faptele 2.37; 9.6; 10.6; 16.30) un om pentru fi mântuit ?

4.1. Întrucât mântuirea este un proces care durează toată viaţa (2 Timotei 4.18; 1 Petru 1.9; 2.2), un om care a obţinut mântuirea (prin har), trebuie s-o păstreze, întrucât în caz contrar ea se poate pierde (1 Corinteni 15:1-2).

Biblia ne spune că există oameni care au “primit în zadar harul lui Dumnezeu” (2 Cor. 6.1). Întrucât aceştia n-au “stăruit în harul lui Dumnezeu” (F.A. 13.43), s-au abătut “de la harul lui Dumnezeu” (Evrei 12.15), au schimbat „în desfrânare harul” (Iuda 4),  şi ca urmare au “căzut din har” (Gal. 5.4). Ca urmare a acestui fapt, aceştia au rătăcit de la credinţa adevărată (1 Tim. 6.10,21), au căzut de la credinţă (1 Tim. 1.19), sau chiar s-au lepădat de credinţă (2 Tes. 2.3; 1 Tim. 4.1; 5.8; 6.10,21; 2 Petru 2.1,20-22; Apoc. 2.13), pentru a-l sluji din nou pe Satana (1 Tim. 5.15), ajungând în final să fie lepădaţi de către Dumnezeu (1 Cron. 28.9; 2 Cron. 15.1-2; 24.20; 1 Cor. 9.27; 2 Cor. 13.5; 2 Tim. 2.12).

Starea oamenilor care s-au lepădat de credinţă, este mai gravă decât a unui necredincios (1 Cron. 28.9; 1 Tim. 5.8; Evrei 6.4-8; 2 Petru 2.1,20-22). Deoarece aceşti oameni nu vor fi găsiţi într-o stare vrednică de a fi răpiţi (Matei 25.10-12; Evrei 4.1), ei vor rămâne pe Pământ, în timpul când se vor produce ultimele şi totodată cele mai mari urgii, care vor avea loc în timpul necazului cel mare (Apoc. 16.1-21).

4.2. O cateheză efectuată corect conţine adevăruri complete (Matei 28.20), referitoare la : Biblie, Trinitatea Divină, mântuire, naşterea din nou, cei cinci paşi ai pocăinţei, testarea credinţei, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un om pentru a primi botezul în apă, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un om pentru a primi botezul cu Duhul Sfânt, cum poate ști un om dacă a primit botezul autentic cu Duhul Sfânt, cum se face rugăciune neîncetată, care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un om pentru a primi de la Dumnezeu răspuns favorabil la rugăciunile sale, cum trebuie desfășurată vegherea în aşteptarea răpirii Bisericii, etc.

4.3. Un om care L-a invitat pe Domnul Isus Hristos în inima şi în viaţa sa (Apocalipsa 3:20), ca mântuitor personal, trebuie să rămână în El (Ioan 15.4), ascultând efectiv de Domnul Isus Hristos toată viaţa sa. O condiţie esenţială de mântuire, constă în împlinirea efectivă a poruncilor Domnului Isus Hristos.

Citind versetele Psalmi 119:94,145-146, aflăm că un om care doreşte să fie mântuit, trebuie să caute să afle care sunt poruncile date oamenilor de către Dumnezeu (Psalmi 119:94), şi după ce a aflat care sunt aceste porunci, să se străduiască să le păzească (Matei 19:16-21), adică să le aibă permanent în minte (Psalmi 103:18), pentru a le putea împlini (Psalmi 119:146,166).

În Matei 7:21, citim că vor fi mântuiţi doar oamenii care fac voia lui Dumnezeu, adică cei care ascultă de El (Evrei 5:9), împlinind efectiv în vieţile lor poruncile Sale (Matei 19:16-26; Marcu 10:17-27; Luca 18:18-27). Datorită ascultării de Dumnezeu, un astfel de om va fi supus total lui Dumnezeu (Iacov 4:7), devenind astfel un rob al neprihănirii (Romani 6:18-20) şi al lui Dumnezeu (Romani 1:1; 2 Cor: 10.5; Coloseni 4:12; Tit 1:1; Iacov 1:1; Iuda 1:1).

Pentru ca un om să fie mântuit, după ce acesta L-a invitat pe Domnul Isus Hristos în inima sa, trebuie să trăiască într-o părtăşie armonioasă cu Domnul Isus Hristos (1 Ioan 5.11-12).

În Ioan 14.20, Domnul Isus Hristos ne spune că orice om mântuit este în Domnul Isus Hristos şi totodată Domnul Isus Hristos este în respectivul om. Din acest verset, aflăm că un om mântuit trebuie să se identifice (unifice) cu Domnul Isus Hristos, adică să fie lipit (unit) cu Domnul Isus Hristos.

În 1 Cor. 6.17, citim că “cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El”. Iată că lipirea (unirea) unui om cu Domnul Isus Hristos (Ioan 14.20), se realizează la nivel de duh (Is. 26.9).

Activitatea omului este coordonată de către duh, de la nivelul inimii (Ps. 77.6; 143.4; Prov. 15.13; Ezec. 11.19; 18.31; 36.26; Dan. 5.20; Osea 5.4; Rom. 2.29; 1 Petru 3.4), iar inima omului este rea (Ier. 17.9; Evrei 3.12). Ştiut fiind faptul că Domnul Isus Hristos este despărţit de păcătoşi (Evrei 7.26), desigur că fără a se produce schimbări esenţiale în structura spirituală a omului, nu se poate realiza unificarea duhului unui om oarecare, care este rău, cu Duhul lui Dumnezeu, care este bun (Neemia 9.20; Ps. 143.10).

În timpul desfăşurării procesului (Galateni 4:19) naşterii din nou, Duhul Sfânt produce o adevărată regenerare (Rom. 2.29), sau altfel spus o înnoire (Ps. 51.10; Ezec. 11.19; 18.31; 36.26; Rom. 7.6; Ef. 4.23) a duhului omului, prin care duhul său va deveni din ce în ce mai sărac (Matei 5.3), adică va deveni atât de mic şi de neglijabil, până când va ajunge în final să fie zdrobit (Ps. 34.18; 51.17; Is. 57.15). Numai după ce s-a produs această transformare fundamentală a duhului omului, acesta poate intra într-adevăr în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu. Unificarea duhului omului cu Duhul Sfânt (F.A. 13.52; 1 Cor. 3.16; 6.19; Gal. 5.25; 2 Tim. 1.14; 4.22), se realizează efectiv prin preluarea duhului omului în stăpânire (Gal. 5.16) de către Duhul Sfânt.

Un om al cărui duh a fost unit cu Duhul Sfânt, nu se va mai lăsa călăuzit de către duhul său (Ezec. 13.3), ci se va lăsa călăuzit încontinuu doar de către Duhul Sfânt (Rom. 8.14; Gal. 5.18).

4.4. Orice om care doreşte să fie mântuit, trebuie să se testeze pentru a constata dacă are sau nu are credinţă (2 Corinteni 13:5). Criteriile biblice utilizate pentru testarea credinţei sunt următoarele :

          Primul criteriu rezultă din versetul Gal. 5.6, unde citim că o credinţă reală, neprefăcută (1 Tim. 1.5) “lucrează prin dragoste”. Iată deci, că orice om care are cu adevărat credinţă în Dumnezeu, trebuie să-L iubească pe Dumnezeu (Matei 22.36-40) şi să-i iubească pe oameni (Tit 3.15).

          Al doilea criteriu se bazează pe faptul că în omul credincios lucrează în mod vizibil Cuvântul lui Dumnezeu (1 Tes. 2.13).

          Al treilea criteriu se bazează pe faptul că în orice om care are o credinţă reală, se manifestă în mod vizibil prezenţa binefăcătoare a Domnului Isus Hristos (Ef. 3.17; 2 Cor. 13.5; Ioan 1.12; 1 Petru 1.21).

          Al patrulea criteriu decurge din prezenţa binefăcătoare a Domnului Isus Hristos, şi are la bază faptul că orice om credincios are o inimă curată (F.A. 15.9).

          Al cincilea criteriu decurge, de asemenea, din prezenţa binefăcătoare a Domnului Isus Hristos, şi are la bază faptul că orice adevărat credincios are un cuget curat (1 Tim. 1.19; 3.9; Tit 1.15).

          Al şaselea criteriu are la bază faptul că orice om care are o credinţă reală este cu adevărat pocăit (Iona 3.5-9), şi ca atare a părăsit definitiv păcatele de care s-a dezis şi pe care le-a mărturisit (F.A. 19.18-19). Mai mult decât atât, un adevărat credincios nu mai continuă să păcătuiască (Dan. 6.4; Osea 5.2; Ioan 16.8-9; Tit 1.6).

          Al şaptelea criteriu decurge din prezenţa unei pocăinţe reale, şi se bazează pe faptul că, dacă analizăm tot modul de comportare al unui adevărat credincios, vom observa că acesta a reuşit performanţa deosebită de a birui sistemul păcătos, lumesc (1 Ioan 5.4-5), pervertit de către diavol, în care zac (1 Ioan 5.19) cei necredincioşi.

          Al optulea criteriu care poate fi folosit pentru testarea credinţei unui om, şi care poate fi folosit de multe ori şi la depistarea falşilor credincioşi, se bazează pe faptul că, întotdeauna credinţa adevărată este însoţită în mod obligatoriu de fapte bune (Ef. 2.10; Col. 1.10; Evrei 6.9).

          Al nouălea criteriu se bazează pe faptul că un adevărat credincios este smerit (Ţef. 3.12). Ca atare, un om credincios nu are niciodată tendinţa de a se supraaprecia (Rom. 12.3), şi ca atare nu umblă după slava deşartă care i-ar putea fi acordată de către oameni (Ioan 5.44), datorită aflării într-o poziţie socială mai înaltă, sau a exercitării unei funcţii de conducere.

          Al zecelea criteriu rezultă din smerenie şi se bazează pe faptul că orice credincios nu iubeşte banii (1 Tim. 6.10), şi ca atare nu îşi concentrează toate eforturile pentru a întreprinde acţiuni specifice care îl vor aduce în situaţia de a avea cât mai mulţi bani.

          Al unsprezecelea criteriu rezultă atât din smerenie cât şi din neiubirea banilor, şi se bazează pe faptul că un adevărat credincios este sărac (Iacov 2.5; 1.11; 5.1-3; Marcu 10.17-25; Luca 6.20,24; 16.22; 18.18-25; Apoc. 2.9-10; 3.17).

          Al doisprezecelea criteriu care se poate folosi pentru testarea credinţei reale, are la bază neprihănirea celor credincioşi (Hab. 2.4; Evrei 11.7; Rom. 1.17; 3.22; 4.13; 9.30; 10.4,6,10; Gal. 3.6; Fil. 3.9).

          Al treisprezecelea criteriu se bazează pe faptul că un om care are o credinţă reală, trăieşte în mod constant în adevăr (2 Tim. 3.8; Prov. 14.5).

          Al paisprezecelea criteriu constă în faptul că un adevărat credincios are un legământ valabil cu Dumnezeu (Ps. 50.5). Orice legământ se încheie între două persoane şi are două părţi. Prima parte a legământului omului cu Dumnezeu, conţine mărturisirea omului despre Dumnezeu, şi se consideră că un om îşi pune semnătura pe acest legământ, în momentul botezului în apă, odată cu mărturisirea publică a credinţei sale (1 Petru 3.21). A doua parte a acestui legământ, conţine mărturisirea lui Dumnezeu despre om, care se materializează efectiv prin botezul cu Duhul Sfânt (F.A. 15.8). Iată deci că un adevărat credincios este botezat în apă (F.A. 8.36-38; 16.33-34; 18.8) şi botezat cu Duhul Sfânt (Ioan 7.38-39; F.A. 11.15-17; Gal. 3.14; Ef. 1.13).

          Al cincisprezecelea criteriu se bazează pe faptul că orice om care are o credinţă reală, nu este fricos (Marcu 4.40; Evrei 13.6; Apoc. 21.8), întrucât este conştient de faptul că el este ocrotit (Ps. 5.11; 22.4-5; 28.7; 31.23; 32.10; 37.5,28,40; 55.22; 56.4,11; 62.1; 84.5,12; 91.2; 97.10; 101.6; Prov. 2.8; 29.25; Ier. 39.18; Dan. 6.23; Rom. 9.33; 10.11; Evrei 4.16; 1 Petru 1.5; 2.6) şi binecuvântat de către Dumnezeu (Prov. 28.20; Ier. 17.7; Gal. 3.9).

          Al şaisprezecelea criteriu care se utilizează pentru testarea credinţei, rezultă din binecuvântarea lui Dumnezeu, şi are la bază faptul că adevăratul credincios se află încontinuu într-o stare deosebită de har (Rom. 5.2), caracterizată de: pace (Is. 26.3; Rom. 5.1; 15.13), bucurie (Ps. 5.11; 33.21; 132.9,16; 149.5; Is. 25.9; Rom. 5.2-3; 15.13; F.A. 16.34; Fil. 1.25), fericire (Ps. 34.8; 40.4; Prov. 16.20; Luca 1.45), putere (Matei 17.20; Marcu 9.23) şi vitalitate deosebită (Ps. 125.1; Is. 40.31; Col. 2.7; Rom. 4.20; 11.20).

          Al şaptesprezecelea criteriu care se poate folosi pentru testarea credinţei, se bazează pe faptul că orice credincios simte nevoia să vorbească oamenilor despre credinţa sa (2 Cor. 4.13), vestind astfel celor cu care vine în contact, Evanghelia mântuirii prin jertfa Domnului Isus Hristos (1 Ioan 4.2-3).

          Al optsprezecelea criteriu constă în faptul că un adevărat credincios are grijă de cei din casa lui (1 Tim. 5.8,16).

          Al nouăsprezecelea criteriu constă în faptul că, în afară de relaţiile uzuale, care se impun în acţiunile de vestire a Evangheliei (1 Cor. 5.9-10), un credincios nu are niciodată relaţii prea strânse cu cei necredincioşi (2 Cor. 6.14-15). De asemenea, credincioşii nu trebuie să aibă nici un fel de legături cu un om care se preface că are credinţă (1 Tim. 1.5; 2 Tim. 1.5), sau se consideră credincios, dar în realitate nu are această calitate (1 Cor. 5.11).

          Al douăzecilea criteriu constă în faptul că adevăratul credincios evită flecăriile, precum şi orice fel de discuţii neconstructive, inutile sau purtate în contradictoriu, axate pe diverse teme pseudo-ştiinţifice (1 Tim. 6.20-21).

          Criteriul numărul douăzeci şi unu constă în ferirea de lucrurile jertfite idolilor şi de sânge (F.A. 21.25). În particular, din acest verset rezultă că un adevărat credincios nu mănâncă alimente jertfite idolilor sau care conţin sânge.

          Criteriul numărul douăzeci şi doi prin care se poate “încerca” (Iacov 1.3; 1 Petru 1.7) credinţa unui om, ar putea rezulta din analizarea modului de comportare al acestuia (2 Tes. 1.4; 1 Tim. 6.12), în diversele împrejurări nefavorabile sau critice (Gen. 22.1-18; Iov 1.6-22; 2.1-10; Evrei 11.17-19; Apoc. 2.10,13), numite şi încercări (Iacov 1.2; 1 Petru 1.6). Astfel, orice om care are o credinţă reală, nu este fricos (Marcu 4.40) întrucât ştie că Dumnezeu îi va da biruinţă în toate situaţiile critice (1 Cron. 5.20; 2 Cron. 20.20; Ps. 16.1; 21.7; 22.4-5; 27.3; 28.7; 32.10; 37.5,40; 56.4,11; 62.1,5; 91.1-2; 115.11; 125.1; Prov. 28.25; 29.25; 30.5; Is. 12.2; 57.13; 64.4; Ier. 39.18; Dan. 6.23; F.A. 27.20-25; Rom. 9.33; 10.11; Evrei 4.16; 10.35; 13.6; 1 Petru 2.6).

          Printre ultimele cuvinte pe care le-a spus Domnul Isus Hristos înainte de a Se înălţa la cer (Marcu 16.19), sunt şi următoarele: “Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit. Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşa” (Marcu 16.16-18).

          Criteriul numărul douăzeci şi trei care se poate folosi pentru testarea credinţei unui om, se bazează pe ultimele versete citate. Analizând mesajul Domnului Isus Hristos, cuprins în versetele citate mai sus, aflăm unele caracteristici precise ale acelor oameni care au o credinţă mântuitoare (Iacov 2.14).

          Pentru a sublinia extraordinara importanţă a prezenţei credinţei în viaţa oricărui creştin, Domnul Isus Hristos ne face în Ioan 14.12, o promisiune absolut remarcabilă: “Adevărat, adevărat, vă spun, că, cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea”. Oricine citeşte acest verset, care conţine criteriul numărul douăzeci şi patru care se poate folosi pentru testarea credinţei.

          Promisiunea Domnului Isus Hristos din Ioan 14.12, rezultă şi din versetele: “Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” (Marcu 9.23), “Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi” (Matei 21.22), “Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: ’Mută-te de aici colo’ şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă” (Matei 17.20).

4.5. Sfânta Scriptură ne învaţă că naşterea din nou, din Dumnezeu (Ioan 1.12-13), constituie acea transformare fundamentală ce poate avea loc în viaţa unui om, care este reprezentată în mod simbolic, ca fiind o succesiune de trei etape. Acestea sunt:

          - Dezbrăcarea de omul cel vechi (Ef. 4.22; Col. 3.9).

          - Moartea (dispariţia) omului cel vechi (Rom. 6.2-11; Col. 3.3; 2 Tim. 2.11).

          - Îmbrăcarea în omul cel nou (Ef. 4.24; Col. 3.10).

În mod practic, procesul naşterii unui om din nou, din Dumnezeu, se poate considera încheiat, atunci când omul respectiv are următoarele şase caracteristici:

          - “Crede că Isus este Hristosul” (1 Ioan 5.1; Ioan 1.12-13), şi ca atare “ascultă cuvintele lui Dumnezeu” (Ioan 8.47; 1 Ioan 4.6) şi le împlineşte în mod constant în viaţa sa (Matei 7.24-27; Iacov 1.22). În acest context, rezultă că naşterea unui om din nou, este un fenomen specific perioadei harului (Rom. 6.14), care se poate produce numai după ce a avut loc învierea Domnului Isus Hristos dintre cei morţi (1 Petru 1.3).

          - Nu mai poate păcătui (1 Ioan 3.9; 5.18).

          - Trăieşte în neprihănire (1 Ioan 2.29; 3.10).

          - Iubeşte pe toţi oamenii (1 Ioan 4.7).

          - Face numai fapte bune (3 Ioan 11).

          - Biruieşte lumea (1 Ioan 5.4), care, aşa cum am văzut mai sus, zace în cel rău (1 Ioan 5.19). Biruinţa asupra sistemului de comportare “lumesc”, pervertit de către diavol, constă în faptul că orice om mântuit acţionează permanent, având grijă să se păzească pentru a nu fi întinat de către “lume” (Iacov 1.27). În acest sens, Sfânta Scriptură ne avertizează că orice om, care are relaţii strânse cu cei care nu se află pe calea mântuirii (1 Cor. 15.33; 2 Cor. 6.14-17), sau care are o comportare asemănătoare cu a celor care sunt “oameni de lume”, adică acţionează contrar modului de comportament al creştinilor (1 Cor. 5.11), este “vrăjmaş al lui Dumnezeu” (Iacov 4.4).

4.6. Pentru ca botezul în apă (Marcu 16.16) să fie efectuat corect, adică biblic, candidatul la botez trebuie să îndeplinească următoarele condiții : L-a invitat deja în inima și în viața sa, pe Domnul Isus Hristos, ca mântuitor al său personal, dorește cu adevărat să-L slujească pe Domnul Isus Hristos, ascultând de poruncile Sale, întreaga sa viață, procesul naşterii sale din nou deja a debutat (Ioan 3.5), a parcurs cei cinci paşi ai pocăinţei (Matei 3:6), are o credinţă reală (Faptele 8.37) şi are un cuget curat (1 Petru 3:21).

4.7. Poate primi botezul cu Duhul Sfânt, orice om la care a debutat procesul naşterii din nou şi care îndeplineşte simultan, toate cele şapte condiţii care urmează:

          - S-a pocăit de absolut toate păcatele sale (F.A. 2.38-39), şi luptă ca să-şi răstignească pe cruce (Rom. 6.6) firea pământească păcătoasă (Rom. 8.6-8; 1 Cor. 2.14; Iuda 19), care “pofteşte împotriva Duhului Sfânt” (Gal. 5.17).

          - Are o credinţă reală (1 Tim. 1.5; 2 Tim. 2.5) în Domnul Isus Hristos (Ioan 7.38-39; F.A. 19.2; Ef. 1.13), pe care şi-a testat-o (2 Cor. 13.5).

          - Ascultă de Dumnezeu (F.A. 5.32), adică cunoaşte (Osea 4.6) care sunt mesajele (poruncile, învăţăturile, sfaturile, etc.) pe care Dumnezeu le-a transmis oamenilor, care se află în Sfânta Scriptură, şi trăieşte în concordanţă cu aceste mesaje.

          - Îl iubeşte pe Domnul Isus Hristos, adică păzeşte poruncile Sale (Ioan 14.15-17).

          - Crede (chiar are certitudinea) că va primi botezul cu Duhul Sfânt (Gal. 3.14).

          - A rămas în Domnul Isus Hristos (1 Ioan 3.24; 4.13). Într-unul dintre capitolele următoare, vor fi amintite cele opt condiţii, care trebuie îndeplinite de către orice om care doreşte să rămână în Domnul Isus Hristos.

          - Cere botezul cu Duhul Sfânt (Luca 11.13).

          Cum știe un om dacă a fost, cu adevărat, botezat cu Duhul Sfânt ?

          Dat fiind faptul că nu este posibil ca un om să fie mântuit, fără să fi fost botezat de către Dumnezeu cu Duhul Sfânt (2 Tes. 2.13; Rom. 8.9; 1 Cor. 12.13; Ef. 2.18), este extrem de important ca orice om să ştie cu siguranţă, dacă a primit cu adevărat acest botez. Având în vedere acest lucru, Sfânta Scriptură ne arată că există un număr de şase criterii precise, prin care se poate aprecia cu mare exactitate, dacă o persoană a fost într-adevăr botezată cu Duhul Sfânt.

          Sfânta Scriptură ne învaţă că atunci când cineva primeşte botezul cu Duhul Sfânt, Dumnezeu îi dă acelui om “un semn” (Marcu 16.17) inconfundabil, care să ateste acest botez. Datorită acestui semn, în viaţa respectivului om se petrece un eveniment din domeniul supranaturalului, absolut remarcabil.

          Primul criteriu de recunoaştere a botezului cu Duhul Sfânt, constă tocmai în acest “semn” dat de către Dumnezeu celui botezat (Marcu 16.17; 1 Cor. 14.22), conform căruia, în momentul când o persoană este botezată cu Duhul Sfânt, aceasta începe să vorbească “prin Duhul” (1 Cor. 12.8,10), într-o limbă pe care nu a învăţat-o niciodată, nu o cunoaşte absolut deloc (F.A. 2.4-12; 10.44-46; 19.6), şi pe care nu o va cunoaşte nici după momentul primirii botezului cu Duhul Sfânt (1 Cor. 14.10-11,14).

          Al doilea criteriu care confirmă botezul unei persoane cu Duhul Sfânt, este dat de faptul că respectiva persoană nu mai este supusă poftelor firii pământeşti (Rom. 8.9; 1 Cor. 2.14; Iuda 19), întrucât “prin Duhul”, orice creştin “face să moară” faptele păcătoase ale trupului (Rom. 8.13).

          Sfânta Scriptură ne învaţă următoarele: “nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: ‘Isus să fie anatema!’ Şi nimeni nu poate zice: ‘Isus este Domnul’, decât prin Duhul Sfânt” (1 Cor. 12.3), “Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum” (1 Ioan 4.2-3).

          Analizând versetele citate mai sus, rezultă al treilea criteriu care atestă botezul cu Duhul Sfânt. El se bazează pe faptul că oamenii care au primit acest botez, consacră cât mai mult din timpul lor propovăduirii Evangheliei.

          Al patrulea criteriu care atestă botezul cu Duhul Sfânt, constă în slujbele (F.A. 20.28; 1 Cor. 12.5,28; Ef. 4.11-12) şi lucrările (F.A. 13.2; 1 Cor. 12.6) speciale pe care le dă Dumnezeu celor care au primit acest botez.

          Al cincilea criteriu care atestă acest botez, constă în roada Duhului Sfânt, pe care o primesc oamenii mântuiţi de la Dumnezeu, prin harul şi dragostea fără limite pe care o are Dumnezeu faţă de copiii Săi.

          Roada Duhului Sfânt reprezintă totalitatea însuşirilor minunate, care înfrumuseţează caracterul omului născut din nou, din Dumnezeu, care se lasă în permanenţă călăuzit de către Duhul Sfânt (Rom. 8.14).

          Roada Duhului Sfânt are următoarele componente: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea şi înfrânarea poftelor (Gal. 5.22-23).

          Al şaselea criteriu care atestă botezul cu Duhul Sfânt, constă în darurile minunate pe care le dă Dumnezeu celor care au primit acest botez.

          Darurile Duhului Sfânt (Evrei 2.4), reprezintă acele însuşiri supranaturale, cu care sunt înzestraţi oamenii care sunt pe calea mântuirii, de către Duhul Sfânt, pentru a putea deveni lucrători împreună cu Dumnezeu (1 Cor. 3.9).

          Iată cum descrie Sfânta Scriptură aceste minunate daruri: “Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, proorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Cor. 12.4-11).

          Sfânta Scriptură ne învaţă că, fiecărui creştin botezat cu Duhul Sfânt i se dă cel puţin un dar (1 Cor. 12.7,11; 1 Petru 4.10). De asemenea, creştinii sunt îndemnaţi să râvnească (1 Cor. 14.39) după anumite daruri ale Duhului Sfânt, şi să dorească să aibă aceste daruri din belşug (1 Cor. 14.12). Din acest motiv, creştinii trebuie să aibă ca obiectiv permanent al vieţii lor, efectuarea de rugăciuni pentru a cere (Matei 7.11) cât mai multe astfel de daruri ale Duhului Sfânt (1 Cor. 14.1,12,39).

*

5. Pe lângă caracteristicile unui om mântuit comentate succint mai sus, amintim în continuare câteva versete care conțin și alte caracteristici :

“Mântuirea Lui este aproape de cei ce se tem de El” (Ps. 85.9);

Scutul meu este în Dumnezeu, care mântuieşte pe cei cu inima curată” (Ps. 7.10);

“ … Cei ce sunt pe calea pierzării, … n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi.” (2 Tes. 2.10);

“Mântuirea este departe de cei răi, căci ei nu caută orânduirile Tale.” (Ps. 119.155); 

“Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu cu duhul zdrobit.” (Ps. 34.18);

“Tu mântuieşti pe poporul care se smereşte, şi cu privirea Ta, scobori pe cei mândri.” (2 Sam. 22.28);

“Cine umblă în neprihănire, găseşte mântuirea” (Prov. 28.18);

 “Cine umblă în înţelepciune va fi mântuit.” (Prov. 28.26);

Pe rândurile următoare, vom analiza succint, încă trei, dintre multele caracteristici ale unui om, care este, cu adevărat, mântuit.

 

5.1. Citind Psalmi 91:14-16; Luca 10:25-37, aflăm că o caracteristică fundamentală a omului mântuit constă în faptul că acesta Îl iubeşte pe Dumnezeu şi pe oameni. Un om Îl iubeşte pe Dumnezeu, doar dacă împlineşte efectiv în viaţa sa poruncile lui Dumnezeu (Ioan 14.15,21,24; 1 Ioan 5.3). De asemenea, un om iubeşte oamenii, doar dacă împlineşte efectiv în viaţa sa poruncile lui Dumnezeu (2 Ioan 6).

5.2. Domnul Isus Hristos i-a îndemnat pe ucenicii Săi astfel: “Vegheaţi dar în tot timpul, şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului.” (Luca 21.36). De asemenea, Dumnezeu i-a îndemnat pe creştini prin gura apostolului Pavel, astfel: “Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tes. 5.17). Pentru a urma îndemnurile lui Dumnezeu de a nu înceta nici un moment să se roage (Ps. 72.15; F.A. 6.4; 10.2; Rom. 1.9; Ef. 1.16; Col. 1.3,9; 4.12; 1 Tes. 1.2; 2.13; 2 Tes. 1.11; 2 Tim. 1.3), orice creştin trebuie să stăruiască în rugăciune (F.A. 1.14; 2.42; 6.4; 12.5; Rom. 12.12; Col. 4.2), adică să se roage încontinuu (Luca 18.1; Col. 1.3,9; 2 Tes. 1.3,11; 2.13), ziua şi noaptea (Ps. 119.62; Luca 2.37; 6.12; 18.7; F.A. 16.25; 1 Tes. 3.10; 1 Tim. 5.5; 2 Tim. 1.3), deci nu numai atunci când are diverse necazuri şi are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.

          Întrucât pentru a putea supravieţui, partea materială a omului are nevoie să respire neîncetat, şi totodată Sfânta Scriptură îi îndeamnă pe creştini să se roage tot neîncetat, rezultă că între rugăciune şi respiraţie, există o mare asemănare. În acest context, rugăciunea poate fi socotită în mod simbolic, ca fiind respiraţia sufletului.

          Oamenii mântuiți trebuie să trăiască într-o părtăşie (1 Cor. 1.9; 1 Ioan 1.3,6) continuă cu Dumnezeu. După cum partea materială a oricărui om, pentru a putea trăi, trebuie să respire încontinuu, tot aşa şi partea spirituală a creştinului, pentru a putea trăi în părtăşie cu Dumnezeu, care este Duh (Ioan 4.24), are nevoie să respire spiritual încontinuu, adică să se roage neîncetat.

          Iată că un adevărat creştin, trebuie să se roage neîncetat, “în toată vremea” (Ef. 6.18; Iov 27.10), oriunde se află (1 Tim. 2.8), fie acasă, fie în orice alt loc, în timp ce: munceşte, mănâncă, merge, călătoreşte, doarme, pe scurt, în timp ce desfăşoară orice fel de activitate.

          Pentru a accentua obligativitatea rugăciunii efectuate neîncetat, menţionăm următoarea afirmaţie absolut remarcabilă: un adevărat om al lui Dumnezeu păcătuieşte, doar prin simplul fapt că încetează să se roage (1 Sam. 12.23).

          Care este modalitatea practică prin care creştinii se pot ruga neîncetat?

          În Sfânta Scriptură, citim că există trei moduri în care se pot efectua rugăciunile. Acestea sunt: cu vorba (Matei 6.7; 7.21; Ioan 11.41-43; Ecl. 5.2), cu mintea (1 Cor. 14.15) şi cu duhul (1 Cor. 14.2,14-16).

          Rugăciunile cu vorba nu pot fi efectuate neîncetat (fără oprire), întrucât este evident că acestea, în mod normal, încetează în timpul în care desfăşurăm anumite activităţi, cum ar fi, atunci când: dormim, mâncăm, vorbim, ne spălăm pe dinţi, muncim şi datorită specificului muncii pe care o prestăm, este necesar să vorbim.

          Rugăciunile cu mintea nu pot fi efectuate neîncetat, întrucât mintea nu participă întotdeauna într-un mod constructiv, nici la rugăciuni (1 Cor. 14.14), nici la alte activităţi ale noastre (Iov 12.17,20,24; Ps. 14.4; 53.4; Osea 4.11; Rom. 1.28; 12.2; 2 Cor. 3.14; 4.4; 5.13; 10.5; 11.23; Ef. 4.18,23; 1 Tim. 6.5; 2 Tim. 3.8; Tit 1.15; 3.3).

          Duhul se află neîncetat în stare de veghe, întrucât el constituie acea parte din om care coordonează (1 Cor. 2.11): vorbirea (Iov 26.4; 32.18; 1 Cor. 14.2), mintea (Iov 20.3; Ef. 4.23), conştiinţa, gândirea (Ps. 77.6), judecata, priceperea (Exod 28.3; 31.3; Iov 32.8-9; Ef. 1.17), discernământul (Dan. 5.12; 6.3; 2 Tim. 1.7) şi puterea de decizie (Gen. 49.6; Num. 11.17; Deut. 2.30; 2 Împ. 19.7; Is. 28.6; 37.7; Luca 9.55), elemente care supervizează şi controlează toată viaţa şi activitatea umană (Ef. 2.2). De pildă, chiar şi atunci când omul doarme, el poate gândi (Iov 4.13; Daniel 4.5; Matei 1.20), iar gândirea omului este coordonată de către duhul său (Ps. 77.3,6). Iată deci, că un om poate să se roage cu duhul, chiar şi atunci când doarme.

          Din cele de mai sus, reiese că singurul tip de rugăciune care se poate, într-adevăr, efectua neîncetat, este aceea cu duhul. Această afirmaţie poate reieşi şi din mesajul Domnului Isus Hristos aflat în Ioan 4.23-24, unde citim că Dumnezeu doreşte ca să ne închinăm Lui în duh.

          Desigur că putem efectua şi celelalte două tipuri de rugăciuni, cu vorba şi cu mintea, întrucât la acestea oricum participă şi duhul, care, aşa cum am amintit mai sus, coordonează atât vorbirea cât şi mintea. Totuşi, trebuie să avem foarte clar în minte faptul că un om mântuit nu trebuie să înceteze să se roage.

          Este evident că, pentru a ne ruga neîncetat, este necesar să ne rugăm chiar şi în acele intervale de timp, care uneori sunt destul de mari, scurse între rugăciunile efectuate cu vorba sau cu mintea, iar rugăciunile efectuate în acele intervale de timp, vor fi făcute în duh, altfel spus, cu duhul.

          Întrucât activitatea omului este coordonată de către duh, de la nivelul inimii (Ps. 77.6; 143.4; Prov. 15.13; Ezec. 11.19; 18.31; 36.26; Dan. 5.20; Osea 5.4; Rom. 2.29; 1 Petru 3.4), iar inima omului este rea (Ier. 17.9; Evrei 3.12), desigur că, în mod normal, duhul unui om oarecare nu se roagă neîncetat. În rândurile următoare vom vedea ce anume are de făcut un om, pentru a se putea ruga într-adevăr neîncetat (fără oprire, zi şi noapte), cu duhul.

          În 1 Cor. 6.17, citim că “cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El”. Lipirea, sau altfel spus unirea unui om cu Domnul Isus Hristos (Ioan 14.20), care se realizează la nivel de duh (Is. 26.9), se produce în timpul desfăşurării procesului (Gal. 4.19) naşterii din nou, din Dumnezeu, care se mai numeşte naştere din apă şi din Duh (Ioan 3.5).

          În timpul desfăşurării procesului naşterii din nou, se produce o adevărată regenerare (Rom. 2.29), sau altfel spus o înnoire (Ps. 51.10; Ezec. 11.19; 18.31; 36.26; Rom. 7.6; Ef. 4.23) a duhului omului, prin care duhul va deveni din ce în ce mai sărac (Matei 5.3), adică va deveni atât de mic şi de neglijabil, până când va ajunge în final să fie zdrobit (Ps. 34.18; 51.17; Is. 57.15). Numai după ce s-a produs această transformare fundamentală a duhului omului, acesta poate intra într-adevăr în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu. Unificarea duhului omului cu Duhul Sfânt (F.A. 13.52; 1 Cor. 3.16; 6.19; Gal. 5.25; 2 Tim. 1.14; 4.22), se realizează efectiv prin preluarea duhului omului în stăpânire (Gal. 5.16) de către Duhul Sfânt.

          Un om al cărui duh a fost unit cu Duhul Sfânt, nu se va mai lăsa călăuzit de către duhul său (Ezec. 13.3), ci se va lăsa călăuzit încontinuu doar de către Duhul Sfânt (Rom. 8.14; Gal. 5.18). Datorită acestei călăuziri continue, adevăratul creştin se va putea într-adevăr ruga neîncetat (Rom. 1.9), întrucât rugăciunile corecte se fac numai prin Duhul Sfânt (Ef. 6.18; Iuda 20), adică prin mijlocirile (Rom. 8.26-27) efectuate de către Acesta. Desigur că, pentru ca un om care L-a primit în inima sa pe Domnul Isus Hristos (Apoc. 3.20; Ioan 14.23), ca mântuitor personal, să poată rămâne lipit de Domnul Isus Hristos, trebuie ca acesta să rămână în El.

          Iată că acel om care se lipeşte de Domnul Isus Hristos, rămânând în El, poate împlini porunca lui Dumnezeu de a se ruga neîncetat (1 Tes. 5.17), stând încontinuu în duh de rugăciune, şi făcând astfel rugăciuni în duh şi în adevăr (Ioan 4.23-24). Datorită acestor rugăciuni continue, efectuate de către Duhul Sfânt unit cu duhul creştinului (1 Cor. 14.15), acesta se află în permanenţă într-o stare de har (Rom. 5.2), o stare după voia lui Dumnezeu (Is. 53.11), desfăşurând o conversaţie binecuvântată, cu Acesta (Num. 12.4-8; 1 Sam. 8.6-9; 23.10-12; 1 Împ. 19.9-18; Ps. 91.15; Ier. 33.3). Desigur că rugăciunea continuă a creştinului, nu poate fi însoţită în permanenţă de cuvinte rostite.

5.3. În Ioan 15.6, Domnul Isus Hristos spune: “Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard”. Din acest verset aflăm că un om care nu rămâne în Domnul Isus Hristos, nu va fi mântuit, ci va ajunge în iazul de foc.

Biblia ne arată că, un om care doreşte să rămână în Domnul Isus Hristos, pentru a fi mântuit, trebuie:

          - să nu mai păcătuiască (1 Ioan 3.6),

          - să împlinească poruncile lui Dumnezeu (1 Ioan 3.24; 2.5),

          - să fi primit botezul cu Duhul Sfânt (1 Ioan 3.24; 4.13), şi apoi să trăiască într-un asemenea mod, astfel încât: să nu-L întristeze pe Duhul Sfânt (Ef. 4.30), să nu stingă Duhul (1 Tes. 5.19), ci dimpotrivă să înflăcăreze mereu darul Duhului Sfânt care este în el (2 Tim. 1.6), trăind potrivit îndemnurilor Duhului Sfânt (Rom. 8.1),

          - să-L iubească pe Dumnezeu şi să-i iubească pe oameni (1 Ioan 4.16,20-21),

          - să le mărturisească oamenilor, despre credinţa sa în Domnul Isus Hristos, vestind astfel Evanghelia (1 Ioan 4.15),

          - să aducă multă roadă (Ioan 15.4-5),

          - să participe cât mai des la sfânta împărtăşanie cu trupul şi sângele Domnului Isus Hristos (Ioan 6.56),

          - să se străduiască să trăiască la fel cum a trăit Domnul Isus Hristos (1 Ioan 2.6).

*

Concluzii.

Rezumând cele de mai sus, să reţinem următoarele adevăruri :

- Un om mântuit împlineşte toate poruncile Domnului Isus Hristos (Psalmi 119.166; Evrei 5.9).

- O poruncă a Domnului Isus Hristos constă în rămânerea în El (Ioan 15.4). Cine nu rămâne în El nu va fi mântuit, ci va fi aruncat în iazul de foc (Ioan 15.6).

- Un om care a rămas în Domnul Isus Hristos, trăieşte ca şi Domnul Isus Hristos El (1 Ioan 2.6), iar Domnul Isus Hristos, ca om, a fost desăvârşit (Evrei 5.9).

- Este evident că omul care este mântuit, trebuie să împlinească şi porunca Domnului Isus Hristos, de a fi desăvârşit (Matei 5.48). De fapt, omul care nu are fapte desăvârşite este mort (Apocalipsa 3.1-2) spiritual, adică despărţit de Domnul Isus Hristos, deci nu poate fi mântuit, întrucât omul mântuit este unit, lipit de Domnul Isus Hristos (Ioan 14.20; 1 Corinteni 6.17).

*

Întrebare.

- Oare, trăieşte astăzi pe planeta noastră vreun om mântuit, adică, așa cum citim în Biblie, un om care a rămas în Domnul Isus Hristos (Ioan 15.6), întrucât omul respectiv trăieşte exact ca şi Domnul Isus Hristos (1 Ioan 2.6), fiind desăvârşit (Evrei 5.9) ca şi Domnul Isus Hristos ?

*

Rugăminte sinceră.

- Dacă cineva ştie că trăieşte astăzi pe planeta noastră vreo persoană, care are carcteristicile unui om cu adevărat mântuit, adică un om care a rămas în Domnul Isus Hristos (Ioan 15.6), întrucât trăieşte exact ca şi El (1 Ioan 2.6), fiind desăvârşit (Matein 5.48; Evrei 5.9), să-mi spună şi mie (email : [email protected]), cine este şi unde l-aşi putea găsi, pentru a-l cunoaşte personal, căci, deocamdată eu nu am întâlnit un astfel de om şi nu cunosc un astfel de om (deşi cunosc foarte mulţi oameni şi am mers în multe sute de biserici de mai multe confesiuni, dar până acum un astfel de om nu am întâlnit !).

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/studii/123586/adevaruri-biblice-despre-mantuire