Cărare către infinit

Potecă-mi fac azi prin omăt,
Ce doar în gândul meu se-așterne,
Nepăsător nu vreau să par,
Căci sub o talpă, urma geme.

Fixați stau ochii mei privind,
O geană spre-orizonturi iar;
Și botezată în cârmâz,
Îmi amintește de Calvar.

Ajung la crucea de pe dâmb,
Poteca mea se-ncrucișează,
Și nu mai știu de gândul meu,
De-i treaz, sau sforăind visează.

Pe cerul meu imaginar,
Cărare spre-infinit eu cat ;
Nu pot fi dus pe ghiocei,
Când alții-au plâns, și îndurat.

În fugă geru-mi stă-ndărăt,
Lovind al meu obraz,
Făcându-mi calea cu polei,
Din simplități, să facă caz.

Dar mă ridic, și iarăși cad,
Alunec ca o sanie la vale,
Cărarea mea spre infinit,
Nu-i doar aromă de migdale.

În urmă-aud un scrâșnet frânt,
De dinți ce îmi rânjesc nevrotic,
Ademenindu-mă cu-n basm,
Frenetic și haotic.

De lemnul crucii încă ud,
Mă sprijin să nu cad la vale,
Iar Cineva bătut în cuie,
Îmi strigă să mă țin pe cale.

Pe foaia albă de omăt,
Un șir de rânduri las pe spate,
Privind spre zâmbet rumeniu,
Ce s-a născut din trista noapte.

Și-alerg spre geana aurită,
Ca un flămând lihnit,
Atâta timp cât e lumină,
Pe calea spre infinit !

Viorel Balcan 25 ianuarie 2014