Ziua de după sărbătoare

De-acum, luminile s-au stins,
Şi sărbătoarea s-a-ncheiat...
O mângâiere am, un dor nestins:
În cer va fi ospăţul necurmat.

Un an vechi, iar, prin noi s-a consumat,
Un altul stă să-nceapă de îndată...
Nu-nţelepciunea sfântă a-ntrebat:, , O, unde sunt zăpezile de altă dată?”

Şi cum se poate, Doamne Minunat,
Că anii scurşi au fost mai buni, odată?
Eram mai tineri, da, e-adevărat,
Şi tinereţea-n roz e îmbrăcată...

Chiar dacă trupul nostru-aici se trece,
Noi vom învinge, totuşi bătrâneţea
Ce-nseamnă uscăciune, suflet rece,
În bucurie şi-n iubire-i tinereţea!

Atunci când am rămas în noapte
Simţim ce dulce e să fii-n lumină...
Când sufletul în noi cu chin se zbate,
Urmează bucuria mai deplină.

După şase milenii, ca apoteoză,
Începe-a şaptea mie, veşnicia. .
Să nu plângem că vremea se scurtează:
Vine Isus, Pacea şi Bucuria!

Chiar de suntem umilele candele
În bezna lumii, -n tristul ei zenit,
Noi trebuie să fim nişte modele,
Curați, să ardem până la sfârşit!

Amin!