PE URMELE PAŞILOR SĂI
(DE PE MUNTELE MĂSLINILOR PÂNĂ PE DEALUL GOLGOTEI)

Noaptea se ridică neagră din străfunduri,
înghiţind muntele şi Grădina Gheţemani într-însul.

El era singur.
Mari picături de sânge se prelingeau
pe faţă şi prin suflet,
cădeau pe pământul flămând
dintotdeauna de sânge.
Oare, cum suporta ţărâna
atingerea tălpilor Lui însângerate
a genunchilor în rugă plecate?
Frunzele, cum puteau să-I privească faţa
atât de chinuită în ceasul acela?
Şi norii - albe morminte -
pluteau mai departe seci şi uscaţi
nerăcorind fruntea arsă de prea mult fierbinte.

Şi-atât de singur...
Având tovarăş doar somnul celorlalţi
chemaţi la veghe.
Dormeau. Toţi, toţi dormeau,
un ceas n-au stat cu El, să îl aştepte.

O, cât de indiferent privim
trecând mântuirea pe-alături
şi n-o dorim şi n-o primim,
ce-adânc dormim.

În ceasul acela muntele deveni imensitate tristă,
purtând pentru eternitate povara durerii învinsă.

De vei urca pe cărare printre măslini,
vei fi mai aproape de cer, de veşnicie.

Doar dacă vei intra în Grădina Gheţemani
îşi vor găsi rostul cuvintele:
"Totuşi facă-se nu cum voiesc eu
ci cum voieşti Tu, Tată".
Acolo paharul amar al suferinţei
e plin de dă peste el.
Să sorbi neînfricat din el.
Cupa durerilor te va face să simţi despărţirea de Tatăl,
să simţi ura oamenilor venind răzbunătoare spre tine,
somnul indiferenţei furişându-se-alături,
s-auzi murmurul mulţimii apropiindu-se să lovească,
să primeşti sărutul trădător,
să te cufunzi singur în noapte,
în foşnetul frunzelor de măslin,
ce nu mai seamănă a fâlfâit de aripi,
a foşnet de îngeri,
ci a chemări în moarte...

Apoi, tainic să cobori dintre măslini,
paharul golit, până la fund sorbit
să-l schimbi cu povara crucii negre
pe drumul Golgotei ce duce:
Golgota şi-a mântuirii cruce.

Abia acolo sus mai poţi rosti:
Iartă-i!
De ce m-ai părăsit?
S-a sfârşit!

Acum eşti mântuit.