Mă doare

Mă doare ura, ca o rană vie,
Mă ustură invidia ca de jar,
Când mușcă sărăntocii cu mânie,
Cu dinții dușmăniei iar, și iar.

Sunt prada ce-i căzută-n șfacuri,
Sunt un miros, urât mirositor.
Și am ajuns, un ghimpe ce înțeapă,
Sub unghie și limbă, și chiar în ochii lor.

Mă doare ca-m ajuns ca o epavă,
Prădată de pirații ce-i hapsâni.
Și sufăr, că-s mușcat în sentimente,
De cei aproape, cu-apucături de câini.

Mă doare și mă-nțeapă iar tristețea,
Că nu găsesc, un suflet mai senin.
De parcă se îmbată toți de-rândul,
Cu mustul fermentat, în bârfă și-n venin.

De ce nu îmi vorbiți pe îndelete ?
De ce mocniți, ca focul ce-i nestins ?
Cu ce săgeți, eu v-am străpuns ființa,
Cu ce otravă, pe buze v-am atins ?

De ce-am ajuns, coșmarul vieții voastre,
Când eu am plâns, în rugă pentru voi ?
Și nu am fost, povară pentru nimeni,
Când singur suferit-am, de lipsuri și nevoi.

Nu vă-nțeleg, deși mă doare astăzi,
Să știu căci am ajuns, de voi abandonat.
De câte ori în viață, v-a gâdilat în minte,
De-s bine, sau mi-e foame, sau cine m-a întrebat ?

Răspunde-ți, nu fiți lași ca și meschinii,
Ce n-au nici sentiment, nici Dumnezeu.
Mă doare, că vă știu atât de bine,
Când dușmănia voastră, e falnicul ateu.

Dovadă că nu sunt, un sol al răzbunării,
Batista împăcării, eu o agăț în băț.
Să vă arăt că nu-s, creștinul de hârtie,
Să fac din nepăsare, o gafă, un răsfăț.

Veniți să ne-împăcăm, deși nu-s vinovatul,
Și pânza dușmăniei, s-o rupem pe din două.
Vă las cu Dumnezeu, veniți-vă în fire,
Și vă salut ca frate, ca Domnul ; Pace vouă !

Viorel Balcan 19 septembrie 2013