Frunzele sunt încordate
Parcă s-ar găti de zbor
Undeva în viitor,
Undeva în libertate.

Numai vântul e mai vesel
Prin atâtea supărări,
Se înșiră înspre zări
Diademele de păsări.

Atmosfera e mâhnită
Plumbuit e un apus,
Dar s-a spart ceva de sus
De-a curs ploaie arămită.

Și-a stropit întreaga noapte
Fără a avea răgaz
Bucurie și necaz,
Țipete precum și șoapte.

Dimineața-nvolburată
Făcu mari ochii de-azur
Căci văzu uimită-n jur
Țara-ntreagă colorată.

O mulțime de vopsele
Au prins locul pe pământ
Că pe fire de argint
Fug paianjeni de la ele.

Tinerețea râde-n rază
Pictorul în ea trăind,
De știință multă-n gând
Bătrânețea doar oftează.

„Doamne! - zic -este sfârșitul
Vieții pline pe-acest plai
Ni s-a terminat un rai
Cât nu-i mândru asfințitul.

Ne privesc mai cu-ndrăzneală
Cimitirile tăios
Când noi pe aici, pe jos
În simț prindem orice boală.

Frunzele de bronz răsună
Ca și clopotele trist...
Tu ai pană de artist,
Noi - mâhnirile de Lună.

Adunate-apasă juguri
Pe grumazul obosit...”

Aud - râde fericit
Dumnezeu cu glas de muguri.