M-am săturat de creştinism
Autor: Cezar Pesclevei
Album: Eseuri
Categorie: Diverse
Fie că vrem sau nu, trăim zile în care realitatea expresiei „vai de noi!” îşi măreşte într-un proces evolutiv, alarmant, imperativul. Trăim într-o inconsecvenţă ridicolă, o discrepanţă între profanul şi sacrul nostru, între viaţa cotidiană neintersectată cu spiritualitatea şi viaţa pe care o trăim în contextul momentelor cu implicaţie spirituală, momente în care activăm o spiritualitate conjuncturală.
Pretindem credinţa superioară credinţei „cât un bob de muştar”, ca să arătăm că am progresat cu dimensiunea noastră spirituală şi, suntem capabili de a muta „muntele” din loc. Dar, de fapt, aruncăm doar cuvinte goale cu forme fără fond, spre eterul în care nu există nimic altceva decât percepţia noastră greşită asupra noastră, fiind înflăcăraţi de suprema misiune pe care o avem ce are origine şi cerinţă divină – anume, să le propovăduim altora conţinutul vital din Cartea sfântă, conţinut care vorbeşte despre posibilitatea mântuirii prin Hristos; aşteptându-ne ca acest mesaj pe care îl comunicăm oamenilor, să producă schimbarea scontată, care, în principiu, nu este decât o dorinţă ce se intersectează cu prozelistismul, o dorinţă de mutare a respectivelor persoane cărora le vorbim, de la confesiunea lor religioasă (existentă sau nu) la confesiunea noastră religioasă, confesiune pe care o promovăm ca fiind inefabilă şi de la care nu ne putem deroga dacă dorim mântuirea cristică.
Ce ticăloşi suntem! Nu facem altceva decât a ne semnala şi misiona prezenţa prin „poduri” imense pe care le ridicăm între noi şi ceilalţi şi cărora le ţinem discursuri şi predici evanghelice, iar în ceea ce priveşte viaţa pe care o consumăm nu emanăm decât doar câteva reminiscenţe în ceea ce priveşte viaţa noastră, autenticitatea creştină, din castelul nostru bine fortificat.
Din edificiul nostru nu reuşesc să străbată în exterior decât câteva raze de lumină prin crăpăturile uşilor sau prin ferestre, iar cealaltă parte imensă de lumină despre care susţinem că există în noi, este în cel mai fericit caz, ascunsă bine sub un obroc sau, nu există şi ne străduim încă să o aprindem. În cel mai fericit caz, dacă o aprindem de unii singuri, putem vedea doar raze pâlpâinde de la flacăra unei lumânări din vecinătatea morţii consumate (lumânările se aprind cel puţin în context ortodox, de obicei, pentru persoanele ce au murit, chiar dacă există posibilitatea aprinderii lumânărilor şi pentru persoanele ce încă sunt vii).
Dacă lumânările pe care le aprindem s-ar stinge, ne-ar ajuta să percepem întunericul imens ce există în noi, bezna ce ar fi „mântuită” de lumina divină reaprinsă în noi. Altfel, rămânem în bezna existenţei noastre, rătăcitori şi musafiri prin lumea spirituală, în care nu ne-am stabilit încă domiciliul, ci doar viza de flotant a cărei valabilitate poate expira oricând, în eventualitatea morţii noastre fizice, atunci când „locuinţa” în şi cu care ne desfăşuram viaţa trebuie predată degradării, fără posibilitate de amânare, ci doar de executare al imperativului „acum”!
Am impresia că, dacă societatea românească contemporană s-a manelizat (până şi plânsul inocent al unui copil este în prezent înregistrat şi redat ca sonerie telefonică în gen de manea), neoprotestantismul s-a fariseizat într-o măsură în care nici el nu îşi dă seama că a ajuns aşa, datorită ignoranţei a cărei conştientizare nu mai este posibilă datorită inconştientului freudian ce îşi măreşte „organul” în curs de dezvoltare, preluând ţesuturi organice de la „organul” conştientului, conştient a cărei funcţii rămân secundare în contextul în care încep să fie preluate de inconştient.
Am uitat ce înseamnă să mai fim creştini, să mai fim în spiritul lui Cristos. Noi nu mai gravităm viaţa în jurul creştinismului creat de ceea ce a comunicat El, centrul nostru de gravitaţie s-a mutat înspre un creştinism modificat flagrant de cultură, spre un creştinism practic steril care, dacă are un dumnezeu, atunci, pentru a fi măcar de data aceasta în spiritul lui Bodelaire, „acesta trebuie să fie Diavolul.”
Rugăciunea noastră s-a aliniat spiritului contemporan, ghidat de conceptul de „instant.” Îi fabricăm Celui de sus rugăciuni instant, condensate şi lipsite de acea realitate mistică care ar trebui să îmbibe rugăciunea, încât rugăciunea noastră nu este în final decât un e-mail pe care îl trimitem pe adresa lui Dumnezeu, în aşteptarea e-mailului răspuns.
De comuniunea cu ceilalţi din comunitatea numită biserică ce să mai amintesc? Avem relaţii de conjunctură, asortate cu o complezenţă în tot ceea ce se numeşte interacţiune, încât dacă ar exista un radiograf care să radiografieze relaţia reală profundă dintre cei ce se adună într-un cadru pentru a i se închina lui Dumnezeu, probabil, dacă nu sigur, aceşti oameni ar fi ca nişte elemente disparate care s-ar distanţa în cazul unor evenimente catastrofale (ex: o nouă prigoană a Bisericii) pe care îi uneşte doar ideea de Dumnezeu (şi aceasta deformată...), nicidecum nu ar putea reliefa ideea de comuniune, de acea unire dintre un grup de fiinţe umane în care fiecare simte şi percepe că este susţinut de ceilalţi în problemele şi neajunsurile sale, în care fiecare poate comunica liber şi deschis ce simte şi necesită să comunice.
Daca asta este creştinism, atunci, m-am săturat de „creştinism”. Vreau altceva! Preluat de la adresa:
https://www.resursecrestine.ro/eseuri/11241/m-am-saturat-de-crestinism