Căsătoria
Autor: Alexandru Cherecheş
Album: Şaizeci de ani de experienţe cu Dumnezeu
Categorie: Dragoste - prietenie

“Însă dacă te însori, nu păcătuieşti. Dacă fecioara se mărită, nu păcătuieşte. Dar fiinţele acestea vor avea necazuri şi eu aş vrea să vi le cruţ” (1Corinteni 7:28)

După terminarea armatei, orice tânăr se gândeşte la căsătorie. Căsătoria este un act solemn, încheiat între un bărbat şi o femeie care se învioesc să convieţuiască împreună pentru a constitui o familie; a naşte şi a creşte copii, prin care se înmulţeşte şi se perpetuează omenirea. Ajungând la vârsta hotărâtă de Dumnezeu pentru căsătorie, am început să mă gândesc la felul cum se va împlini această lucrare. Citind în Biblie, “am să fac un ajutor potrivit pentru el” (Geneza 2:18) , am înţeles din aceste cuvinte că Dumnezeu se ocupă de problema partenerului de viaţă al fiecărui om şi mi-am zis: “Dumenzeu îmi pregăteşte soţia şi tot El ne oferă prilejul de a ne cunoaşte şi căsători. Dar cum o voi cunoaşte pe partenera mea de viaţă şi unde să o caut?"        

Dumnezeu mi-a vorbit prin aceste cuvinte: “Isus a răspuns: nu sunt doisprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se poticneşte, pentru că vede lumina lumii acesteia; dar dacă umblă noaptea, se poticneşte, pentru că nu are lumină în el.” (Ioan 11:9-10). De aici mi-a venit gândul să umblu numai ziua, nu şi noaptea, pentru că am văzut prea multe familii care s-au poticnit după căsătorie, pentru că au umblat noaptea:”dar cine urăşte pe fratele său, este în întuneric, umblă în întuneric şi nu ştie încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii” (1 Ioan 2:11). Întunericul prezintă păcatul iar lumina înseamnă neprihănire: “şi am văzut că întelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cât este mai de folos lumina decât întunericul.”(Eclesiastul 2:13).         

Am înţeles că, pentru a nu mă poticni, am nevoie de înţelepciune şi de lumină. Ziua se vad lucrurile altfel decât noaptea, chiar dacă folosim felinarul. Tineri care au umblat în întuneric ca să nu-i vadă nimeni, au fost văzuţi în timpul zilei cum nu era bine. Am văzut tineri umblând noaptea şi făcând o nuntă ca-n poveşti, cu angajaţii lui Satana la dispoziţia lor. Dar nu după multă vreme îi vedeai singuri, pe furiş, umblând pe la tribunale, implorând divorţul, motivând şi spunând: “eu nu am ştiut cutare şi cutare lucruri”. De ce nu au ştiut? De ce nu au vazut? Pentru că au umblat noaptea.         

Am văzut căsătorii simple, fără mult alai, între tineri care au umblat ziua şi au rămas toată viaţa unul lângă altul, iubindu-se şi ducând cu bucurie, până la adânci bătrâneţe, viaţa în doi. Toate acestea m-au îndemnat să caut soarele dreptăţii care să îmi dea lumină pe cărare. Am ocolit întâlnirile şi discuţile cu vreo fată, până când am primit lumina verde pentru căsătorie. Eram sigur că Domnul ştie să răspundă oamenilor sinceri şi simpli. S-au găsit şi intermediari care au încercat să îmi caute o “partidă potrivită”, dar le-am refuzat serviciile, pentru că aşteptam răspunsul direct de la Dumnezeu. Şi într-adevăr, Domnul nu a întârziat. A venit cu paşi siguri şi mi-a dat răspunsul precis, exact la timpul potrivit.         

Cineva mi-a făcut o propunere cu privire la o fată.

-Vom vedea!, am răspuns.

Am pus înaintea Domnului trei semne, nu numai două, cum se obişnuieşte, procedând în felul următor: m-am dus în satul unde era fata, bineînţeles însoţit de un grup de tineri din biserică, fără ca ei să-mi ştie scopul. Ne-am bucurat în biserică şi, înainte de întoarcere, am pus semn înaintea Domnului, cum a cerut şi Ghedeon răspuns la semnul cu lâna. Am invitat pe tinerii din comuna aceea la noi, ca să ne întorcă vizita în duminca următoare. După ce ne-am înţeles cu ei, ne-am întors acasă. Am pus înaintea Domnului un semn zicând: dacă fata respectivă este rânduită să fie soţia mea, atunci să vină şi ea, deşi pe ea nu o invitasem. Dacă va veni, atunci fata va fi soţia mea. Dacă nu este rânduită pentru mine, atunci să nu vină niciunul din tineri. Al treilea semn era că, dacă vor veni numai tinerii pe care I-am chemat, aveam să înţeleg că nu am primit nici un răspuns. Ne-am pregătit pentru musafiri în duminica următoare dar, spre marea mea mirare, n-au  venit nici cei invitaţi, care-mi promiseseră, măcar că era ruşinos ca cineva să promită şi să nu se ţină de cuvânt. Pe vremea aceea calea pocăinţei era mai îngustă decât acum. Din acesta am înţeles că fata respectivă nu era rânduită pentru mine.    

A urmat apoi al doilea caz. Eram la camp, la întors fânul pentru uscat, şi după ce am întors un timp brazdele de fân, m-am întins puţin pe iarbă şi am aţipit. Deodată apare în vedenie o persoană cu o mieluşea, care avea o panglică albă la gât. Am vrut să întreb numele a două fete pe care le cunoşteam şi la care mă gândeam într-o oarecare măsură. Le-am amintit pe nume. Răspunsul a fost, “Nu, ci este Iuliana”. Am sărit în picioare şi m-am uitat în jurul meu. Totul era în regulă, nu era nimeni prin apropiere. Foarte mirat, mi-am văzut mai departe de brazdele de fân, cugetând în taină la răspunsul Domnului, mulţumit că El a zis: ”Nicidecum n-am să te las”; “Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să nu aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuş Eu nu te voi uita cu nici un chip: Iată, te-am săpat pe mâinile Mele şi zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei” (Isaia 49:15-16). După aceea am aşteptat al treilea răspuns, care avea să urmeze. Într-o noapte am văzut în vis o fată îmbrăcată cu o haină pestriţă, care spăla rufe la pârâu. Am privit-o, dar nu am vorbit cu ea. Era al doilea pas făcut spre cunoaşterea viitoarei partenere de viaţă. Căutam de acum o fată cu haină pestriţă, care purta numele de Iuliana. Dumnezeu mi-a pregătit şi acest lucru, potrivit cuvântului Bibliei: “Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13).

Dezvăluirea tainei a venit în felul următor: familia nostră era cu casa în construcţie şi aveam nevoie de două mii de bucăţi de ţiglă pentru acoperiş. Pentru a le procura, trebuia să facem o deplasare la Câmpia Turzii, unde se găsea fabrica de ţiglă. Dar fiindcă solicitările erau foarte mari, conducerea fabricii a luat următoarea măsură: cât producea într-o zi se împărţea în mod egal la toţi cumpărătorii. Conform acestei rânduieli, a trebuit să stau două săptămâni la Câmpia Turzii, până am reuşit să obţin cele doua mii de ţigle. În timpul acesta am vizitat adunările din jurul oraşului, ajungând şi la Turda, oraş despre care ştiam numai de la geografie, pentru că nu era pe traseul de cale ferată Bucureşti-Cluj, pe care obişnuiam să călătoresc. Pe vremea aceea biserica din Turda era mică, dar acolo am văzut-o pe fata cu haina pestriţă din visul meu. Interesându-mă de numele ei, mi s-a spus că o cheamă Iuliana şi că este fata prezbiterului din Turda. Ca să îmi încep demersurile în vederea căsătoriei, mi-am făcut planul în felul următor, zicându-mi: ”Am nevoie de un frate păstor care mă cunoaşte şi pe mine, şi familia fetei”. Am găsit pe fratele Ioan Sima, care era preşedintele filialei Cluj, şi i-am spus:

- Frate Sima, am nevoie să mă însoţeşti la o cerere în căsătorie. Este vorba de Iuliana, fiica fratelui Alexandru Deac.

El mi-a răspuns:

- Pentru tine, merg bucuros, căci te cunosc.

Am plecat împreună într-o seară ca să cerem fata în căsătorie. Când am discutat problema cu familia, fratele Deac (tatăl fetei) m-a întrebat:

- Măi frate, oare lucrarea este de la Domnul?

- Optzeci la suta este de la Domnul, restul ne înţelegem între noi, a fost răspunsul meu.

Când a auzit vorba aceasta, lucrarea a ajuns deja pe făgaşul cel bun. Căci îmi zisesem: ”vreau să umblu ziua, ca să nu mă poticnesc.”

Ei au răspuns:

- Avem o singură condiţie de pus. Nu o lăsăm pe fată să plece de acasă, numai dacă vrei să vii tu aici.

Această condiţie se încadra în cei douăzeci la sută de care nu eram sigur, pentru că nu puteam să dau răspunsul fără să mă sfătuiesc cu părinţii mei. Dar ştiam că hotărârea Domnului se duce la îndeplinire. Le-am spus că trebuia să mă consult cu părinţii mei. Deşi aveam douăzeci şi şase de ani, nu doream să fac nimic fără aprobarea părinţilor mei, pentru că ştiam din Cuvântul lui Dumnezeu, de la Efeseni 6:1-3, care este datoria copiilor: ”Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă, ca să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ.” Tinerii de azi nu se mai consultă cu părinţii lor, decât după ce se aude în şapte sate, fără ca părinţii lor să ştie ceva. Numai după ce dau de necazuri vin la părinţi după ajutor, dar nici atunci după sfaturi. Pentru că umblă noaptea, de aceea se poticnesc ziua: “Bâjbăim ca nişte orbi de-a lungul unui zid, bâjbăim ca cei ce nu au ochi, ne poticnim ziua-n amiaza mare, ca noaptea; în mijlocul celor sănătoşi, suntem ca nişte morţi.” (Isaia 59:10). Am plecat spre casă şi, măcar că ştiam că părinţii mei doreau să rămână cu mine la bătrâneţe, totuş nu am refuzat să le cer sfatul. Am întrebat pe tata cu privire la plecarea mea de acasă, zicând:

- Tată, dacă numai cu o jumătate de vorbă zici nu, eu nu mă duc.

După o gândire mai adâncă a zis:         

- Dacă tu vrei, eu nu te opresc.

M-am dus şi la mama cu aceleaşi cuvinte, primind acelaş răspuns:         

- Eu nu îţi stric voia.

Astfel s-a împlinit şi diferenţa de douăzeci la sută şi am stabilit căsătoria. Am înaintat actele pentru căsătorie şi, la vremea potrivită, am stabilit nunta. Cu ocazia ceremoniei nunţii, mă întâlneam cu viitoarea soţie a şaptea oară. De atunci au trecut 49 de ani.   

Preluată din volumul "Şaizeci de ani de experienţe cu Dumnezeu" - Alexandru Cherecheş     

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/eseuri/11198/casatoria