AM FOST ÎNTR-O PIERZARE…

Sosit-am la răscrucea confuzelor convingeri
Și am trăit acolo o vreme - nu știu cât
Mă străpungea un zgomot venit din grele plîngeri
Să ies din iadu-acela aș fi plătit oricât.

Erau și trepidații, erau și voci stridente
În locu-acela sumbru și-atât de populat
Apoi, ca din senin, au năvălit torente
De vorbe fără noimă și aer poluat.

Ce-adâncă-ndurerare, ce jalnice regrete
Veneau să mă distrugă în nopți fără lumini!
Voiam să ies afară, dincolo de perete
Să nu mai simt atingeri de sulițe și spini.

Am vrut să scap prin mită sau prin vreo șmecherie
Dar nu a fost posibil căci toți acei lachei
Răpeau orice speranță de har și bucurie
Și transmiteau mirosuri din falșii dumnezei.

Dar a sosit și ceasul de ‘naltă exaltare
Cînd mi-a ieșit în cale Păstorul cel mai bun,
Mi-a arătat poteca spre necuprinsa zare
Și cum, întotdeauna, speranța-n El s-o pun.

O clipă n-am mai stat; voiam descătușarea
Și-n brațele-I deschise, grăbit, m-am aruncat
Vibrațiile-I calde spuneau că-mbrățișarea
E plină de candoarea ce nimeni nu mi-a dat.

Privirea Lui sublimă m-a cucerit îndată
Și L-am urmat, de-atunci, oriunde se ducea
Și nu mai e în mine trăire deformată
Căci Ceru-mpodobit, chiar azi, îl pot vedea.

Azi amintirea orei de scumpă cercetare
Frecvent m-acaparează, îmi pune-n suflet dor
Nicicând nu voi uita c-am fost într-o pierzare
Și că m-a scos de-acolo al meu Mântuitor.

George Cornici/20 Iulie, 2013