Vechi prieteni îmi vin parc-ar fi un priveghi,
Amuțiți se așează la masă...
„Cum o duceți? - întreb - tot pe vechi?.. tot pe vechi?..
Viața, văd, nu e prea radioasă...”

Mă privesc ei sever ca din fotografii
C-o tăcere rănită-n nespuneri:
Ce să-i faci - eu tot timpul am fost cel dintâi
Când era ca să scriem compuneri...

Nu trimitem scrisori, telefoane nu dăm,
Ne-ntâlnim poate-așa-n amintire.
Mi se strânge, simt, inima mea într-un ghem
Că nu toți au sosit la-ntâlnire.

Cat spre ușă-așteptând la-ntâlnire în toi
Să mai vină-un amic fără mitră:
Nu-mi făcui, din păcate, prieteni mai noi,
Iar acei ce au fost nu mai intră.

Îmi spun oaspeții triști triste vești de pe drum
Fără jale ori plâns în suspine...
Grea e viața acum... grea e viața acum...
Eu ascult și oftez în rușine.

Ce-aș putea să mai fac să-i văd numai zâmbind
Când ei spun cu amar: „Cine?.. Nu e!..”
Când fiorii mă trec și îmi sperie-un gând
Despre-un trai fără râs din pistruie.

După ușă-au rămas crucile-n țintirim,
Încă nu pot să cred că sunt multe;
În odaie doar câțiva prieteni venim
Fiecare dorind să n-asculte.

Toți stropesc cu amarul, toți își varsă din greu -
Mai ușori, poate, că se ridică
Îndreptându-se-n zări fără de curcubeu
Doar cu noapte în beznă și frică.

De-unde oare s-au strâns obosiri de necaz,
Neputințe atâtea-n durere?
În aripi îmi îngrop întristatul obraz
Căci la zbor ele nu au putere.