Există o veche problemă în lumea creștină, care sper să nu mai dăinuie mult timp de acum înainte: ne mântuim doar prin credință sau și prin fapte? Trei tabere dispută subiectul: unii spun că doar prin credință, alții că fără fapte nu se poate, iar ultimii susțin că faptele bune sunt suficiente pentru un final fericit. Fiecare își argumentează punctul de vedere cu versete specifice din Biblie, diverse scrieri ale unor Părinți ai Bisericii, dar fie scoase din context, fie prost-înțelese, ori se bazează doar pe norme și repere exclusiv omenești.
Mă voi referi, pentru început, despre primele două tabere, cele care sunt ancorate în învățătura creștină.
Adevărul este că și una și cealaltă are dreptate. Ne mântuim doar prin credință și, în același timp, și prin fapte bune.
Pentru cei care cred în „exclusivitatea” să-i spunem strict tehnică a credinței ca mijloc de mântuire, Sfânta Scriptură oferă ca temei versetele 8 și 9 din capitolul 2 al Epistolei către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel:
Căci în har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni (Efeseni 2, 8-9)
Cealaltă tabără, susținătoare a „obligativității” să-i spunem și acesteia strict tehnice a existenței faptelor bune ca mijloc de mântuire are ca temei scripturistic versetul 17 din capitolul 2 al Epistolei Sfântului Apostol Iacov:
Așa și cu credința: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăși. (Iacov 2, 17)
La o primă vedere, poate părea că Pavel și Iacov nu sunt pe aceeași lungime de undă. Și așa este, pentru cineva care nu cunoaște Scriptura în ansamblu, ci doar caută prilej să își justifice un punct de vedere propriu. Ambii apostoli spun același adevăr, dar fiecare subliniază un anumit lucru esențial.
Pavel ne atrage atenția că mântuirea este oferită de Dumnezeu ca dar și se obține exclusiv prin credință. Lui Dumnezeu nu Îi cumpără nimeni mila, iertarea, iubirea, darurile (între care și un locaș în Împărăția Cerurilor). Au fost oameni care au încercat, iar răspunsul nu s-a lăsat așteptat.
Vă aduceți aminte de Simon Magul? Un samaritean bogat, vestit pentru vrăjile pe care le făcea prin cetate, care, văzând că prin punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt, le-a oferit bani, ca să îi dea și lui aceeași putere.
Iar Petru a zis către el: Banii tăi să fie cu tine spre pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agonisește cu bani. Tu n-ai parte, nici moștenire, la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăiește-te, deci, de această răutate a ta și te roagă lui Dumnezeu, doară ți se va ierta cugetul inimii tale, Căci întru amărăciunea fierii și întru legătura nedreptății te văd că ești. (Fapte 8, 20-23)
Va să zică, Sfântul Apostol Petru a fost extrem de clar cu privire la posibilitatea ca Dumnezeu să fie cumpărat cu ceva, căci banul nu este decât rodul muncii omului, al faptelor sale. Să ascultăm cu atenție cuvintele folosite: „inimă nedreaptă înaintea lui Dumnezeu”, „această răutate a ta”, „ești în legătura nedreptății”. Petru a tăiat răul direct de la rădăcină, ca nu cumva și alții să își imagineze că pot obține harul lui Dumnezeu contracost. Așadar, darurile Domnului se obțin exclusiv prin credință, care este și ea tot un dar al Său.
În plus, pentru că suntem ființe căzute, manifestăm adesea simptome ale sindromului satisfacției faptelor bune. De câte ori nu spunem: „Cât de mult am muncit, cât m-am zbătut, câți oameni am ajutat, câte pofte mi-am sacrificat... față de alții care n-au făcut nimic, au stat și au trăit viața din plin, fără niciun stres...”
Și uite așa, ne trezim ca fariseii care credeau că dacă respectă Legea au o relație corectă cu Dumnezeu și, evident, sunt îndreptățiți să aștepte de la El răsplata veșnică, neștiind, de fapt, că erau mai răi decât vameșii și desfrânatele!
Să ții post de două ori pe săptămână și să dai, lunar, 10 la sută din tot ce câștigi Bisericii nu e de colo. Dar ce vorbesc! Să nu fii răpitor, nedrept, adulter sau să ai meseria ingrată de vameș... {să fii un bugetar corupt, angajat la Fisc} iată aici performanțe notabile!
Și totuși, în ciuda tuturor faptelor frumoase și vrednice de laudă ale fariseului, vameșul a fost cel pe care Dumnezeu l-a considerat drept, chiar dacă nici el nu era ușă de biserică! Ascultați ce spune chiar Mântuitorul despre cum stau lucrurile, după ce i-a văzut pe cei doi rugându-se:
Vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. (Luca 18, 13-14)
Hopa! Deci, postul, zeciuiala, buna conduită, închinăciunile lungi și rugăciunile interminabile nu ne mântuiesc? NU, dacă nu vin din credință.
Și ne întoarcem acum la ce spunea Apostolul Iacov:
Așa și cu credința: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăși. (Iacov 2, 17)
Trebuie să lămurim bine ce este credința. Am să revin pentru asta la rugăciunile interminabile ale fariseului, care, spre surprinderea multora dintre noi, care urmăm aceleași practici, nu Îl onorează pe Dumnezeu cu nimic.
Tot Domnul nostru, Iisus Hristos, ne-a învățat ce este credința, prin singura rugăciune pe care o așteaptă de la noi. Una, atotcuprinzătoare, atotexplicativă și atotputernică: Tatăl Nostru. Înainte de a ne pleca genunchii și de a ne ruga cu aceleași formule și cuvinte repetate care ne obosesc și pe noi la un moment dat, să ascultăm ce spune Mântuitorul, adică destinatarul lor:
Când vă rugați, nu spuneți multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci nu vă asemănați lor, că știe Tatăl vostru de cele ce aveți trebuință mai înainte ca să cereți voi de la El. Deci voi așa să vă rugați: Tatăl nostru, Care ești în ceruri... (Matei 6, 7-9)
Bănuiesc că restul rugăciunii „Tatăl Nostru” o știți cu toții. Măcar atât să știm!
Cuvântul „multe” din acest verset - Βατταλογήσητε - în limba greacă, în care s-a scris Noul Testament - înseamnă a vorbi cu pauze și repetiții, prelungind sunete sau silabe, a bolborosi niște lucruri fără rost. Asta făceau, în trecut, slujitorii zeilor Baal și Artemis, sperând că vor fi ascultați și că le vor fi împlinite cererile. Asta fac și unii dintre noi, care cred că Dumnezeu le va rezolva problemele dacă Îi recită aceleași cuvinte, aceleași dorințe, în același stil, cu aceeași voce și așa mai departe.
Asta înseamnă că toate rugăciunile care au fost scrise de-a lungul timpului sunt apă de ploaie? NU!
Orice rugăciune îndreptată spre Dumnezeu din inimă curată și cu credință este ascultată, iar El este încântat să o primească, dar întotdeauna să te întrebi: dacă mie mi-ar vorbi cineva așa și mi-ar spune aceleași lucruri iar și iar și iar, în aceeași manieră, cu aceleași cuvinte, cum m-aș simți? Aș fi încântat?
Singura rugăciune de care suntem 100% siguri că Îl onorează cu adevărat pe Dumnezeu este Tatăl Nostru, deoarece este cuvântul Lui, ieșit din gura Lui, care nu se întoarce fără să dea rod, ci face voia Sa și își îndeplinește rostul lui, după cum spune profetul Isaia.
Iar în această rugăciune observăm ce așteaptă Dumnezeu de la noi, în privința credinței adevărate:
Iată, așadar, că lucrurile încep încet-încet să se contureze în ceea ce privește raportul dintre credință și fapte, din perspectiva mântuirii. Nu poți crede în Dumnezeu fără să faci nimic!
Relația reală dintre credință și fapte bune, adevărul gol-goluț despre mântuirea omului se află în ultimul verset al capitolului 2 din Epistola Sfântului Apostol Iacov:
Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel și credința fără de fapte, moartă este. (Iacov 2, 26)
Descrierea lui Iacov nu lasă urmă de interpretare. Sufletul este pentru trup ceea ce faptele sunt pentru credință. Scoate sufletul din trup și acesta se va descompune. Scoate faptele din viața creștină, iar credinciosul va începe să moară spiritual.
Faptele nu sunt un plus la credință, ci dovedesc și întrețin credința. Nu ne mântuim prin credință și fapte, ci ne mântuim doar prin credință, pe care o manifestăm exterior prin fapte bune, adică prin faptele credinței.
Un credincios nu are un contract cu Dumnezeu, în baza căruia se face un total, iar pentru mântuire e musai să iasă pe plus. Dacă ar fi fost așa, atunci tâlharul de pe cruce nu s-ar fi mântuit în veci!
În același timp, Dumnezeu nu oferă daruri celui care nu e dispus să le primească...
Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci și cu pietre ucizi pe cei trimiși la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu ați voit. (Matei 23, 37)
... și nici nu lasă nimănui impresia că și-a obținut viața veșnică pe merite proprii:
El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârșite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia nașterii celei de a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt, Pe Care L-a vărsat peste noi, din belșug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, Ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem, după nădejde, moștenitorii vieții celei veșnice. (Tit 3, 5-7)
Există și un al treilea punct de vedere, potrivit căruia un om care face fapte bune, dar nu are o credință puternică - nu e „dus la biserică” așa cum spunem noi - se află oricum pe calea cea bună.
Această perspectivă asupra vieții pornește de la premisa că a face bine este tot ceea ce ne trebuie. Și nu ar fi greșită, dacă am fi fost toți fără de păcat. Însă, din nefericire, toți ne naștem cu posibilitatea de a face rău. Și o facem negreșit, constant, chiar și atunci când încercăm să fim cei mai buni. O descriere a omului, în adevărata lui condiție, o găsim în primul rând în sinceritatea față de noi înșine (dacă o avem) sau, mai sigur și mai clar, în Scriptură. În Epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel observă că:
Nu este drept nici unul; Nu este cel ce înțelege, nu este cel ce caută pe Dumnezeu. Toți s-au abătut, împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este. (Romani 3, 10-12)
Atenție, el nu vorbește doar de cei din vremea lui, ci de toți oamenii, de la Adam până la mine inclusiv! Iar dacă nu facem binele, iar Pavel se referă aici la binele total, adică cel nepătat, asupra căruia nu e Lege...
Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția; împotriva unora ca acestea nu este lege. (Galateni 5, 22-23)
... atunci înseamnă că orice faptă așa-zis „bună” nu ne ajută cu nimic, căci știm că păcatul pune un zid între noi și Dumnezeu.
Ci nelegiuirile voastre au pus despărțire între voi și Dumnezeul vostru și păcatele voastre L-au făcut să-Și ascundă fața ca să nu vă audă. (Isaia 59, 2)
„Da, dar eu sunt un om bun. Nu înjur, nu mint, nu fur, nu vorbesc de rău, nu fac sex cu prietena, deși, crede-mă, așa îmi vine.... Nu am escrocat pe nimeni, nu am făcut avorturi, nu mi-am înșelat bărbatul, am donat bani orfelinatelor și am ajutat-o pe bătrânica de la colț care cerșea!”
Bun, în cazul ăsta, felicitări! Însă nu e de ajuns! Standardul lui Dumnezeu poate fi încadrat într-un singur cuvânt: perfecțiune. Nimeni nu ajunge în prezența Lui decât dacă e perfect! Se simte cineva? Eu nu!
Inspirat de Dumnezeu Însuși, proorocul Isaia a făcut portretul trist, dar adevărat al omenirii, când a descris situația în care se aflau copiii lui Israel. Vorbim de poporul ales, da? Cel care Îl avea pe Dumnezeu în mijloc, cel care avea Legea, îndreptările divine, sprijinul Domnului și nenumăratele minuni, unele dintre ele de-a dreptul spectaculoase (vezi despărțirea Mării Roșii):
Toți am ajuns ca necurații și toate faptele dreptății noastre ca un veșmânt întinat. Noi toți am căzut ca frunzele uscate și fărădelegile noastre ne luau ca vântul. Nimeni nu chema numele Tău și nici unul nu se deștepta ca să se întărească întru Tine. (Isaia 64, 5-6)
Hmm... Parcă nu mai suntem atât de buni pe cât credeam, așa-i? De ce sunt așa-zisele noastre „fapte bune” ca un „veșmânt întinat” în fața lui Dumnezeu? Simplu: pentru că ele nu vin din credință. Ele sunt făcute din: interes, egoism, dorință de afirmare, de justificare (vă amintiți de fariseu, da?) și așa mai departe. Toate acestea ne îmbracă sufletul într-un „veșmânt întinat”.
Iar dacă încă nu realizați pericolul „faptelor bune” pe cont propriu și nu în Hristos, atunci aflați că aceste două cuvinte au fost traduse cu pudoare în limba română, dar și în alte limbi.
În ebraică, limba în care a fost scris Vechiul Testament, cele două cuvinte - בֶ֥גֶד עִדִּ֖ים - descriu o haină pătată de... sânge menstrual! În limbajul actual, versetul s-ar traduce cam așa: „Toți am ajuns contaminați {căci cuvântul „necurați” de aici are sensul de poluat cu ceva murdar, infectat - cu păcat}, și toate faptele dreptății noastre sunt ca un chilot plin de sângele unei femei căreia tocmai i-a venit ciclul”.
Nu știu cum priviți voi, dar mie mi se face și silă și frică, în același timp. Dumnezeu nu poate accepta ceva lipsit de perfecțiune, cu atât mai mult ceva murdar, care conține moarte.
Comparația faptelor independente de credința în Dumnezeu cu menstruația nu e deloc întâmplătoare. După cum știm cu toții, ciclul presupune expulzarea unui ovul mort, adică a unei părți feminine menite să genereze viață numai împreună cu sămânța bărbatului, dar care în lipsa acesteia, firește, nu își atinge scopul.
Întocmai și așa-zisele noastre „fapte bune”, în lipsa lui Hristos nu aduc decât moarte, căci numai El este sămânța vieții veșnice.
„Păi, bine, da’ și cu faptele atâtor oameni care fac bine, care luptă pentru mediu, pentru egalitate de șanse, pentru dreptate, pentru... pentru... pentru... cum rămâne?”, o să-mi spuneți...
Da, sunt oameni care fac lucruri bune fără să fie din credință, dar la momentul judecății vor ajunge în situația celor cărora Dumnezeu le va spune:
Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; Străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. (Matei 25, 41-45)
De ce vor primi acest răspuns? Pentru că nu au făcut ce trebuia făcut, ci doar ce au considerat ei că era de făcut. Binele nostru și binele lui Dumnezeu adesea nu sunt același lucru. Perspectiva omului din afara lui Hristos este una denaturată, căci nu Îl are pe El în viața Lui, deci nu știe care sunt faptele dreptății, ale credinței reale.
Dumnezeu nu Se așteaptă ca noi să venim cu idei de fapte bune, pentru că știe că nu vedem lucrurile așa cum trebuie. Din această cauză, El Însuși a pregătit terenul pentru ele, iar noi trebuie doar să Îi urmăm planul. În Epistola către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel ne spune clar:
Pentru că a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele. (Efeseni 2, 10)
Deci, în atotștiința Lui, Dumnezeu a croit deja drumul pe care noi suntem chemați să-l parcurgem către El. A pus un sărac în stânga noastră care are nevoie de ceva de mâncare, un stâlp în dreapta de care să ne lovim ca să nu ajungem la ghereta cu țigări, un prieten pe care îl putem susține moral după o decepție, o cunoștință care crede că Dumnezeu e ceva din seria ezoterismelor New Age sau o colegă de serviciu care nu știe cum se intră în Control Panel sau ce înseamnă „Start-All Programs”... Diverse ocazii de a face faptele credinței, adevăratele fapte bune, cele cu efect veșnic.
Să lupți pentru protecția mediului și pentru cauza femeilor abuzate de soți, doar ca să poți propune în Parlament o lege de susținere a concubinajului și a homosexualității nu este o faptă a credinței, cu atât mai mult a dreptății! {Vezi deputatul Remus Cernea și intențiile lui bune!} Nu trebuie să confundăm umanismul cu creștinismul! Dumnezeu nu așteaptă filantropi de ocazie, ci creștini de cursă lungă.
Numai credința în El izvorăște fapte bune, iar cu cât credința este mai mare, cu atât roadele ei vor fi mai numeroase și cu efecte vizibile asupra celor din jur.
Închei cu îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos, din care aflăm și finalitatea faptelor credinței, cea care le dă valoare eternă:
Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. (Matei 5, 16)
Amin!