Nu mi-s baci, nu mi-s mioară,
Nu mi-s rob, nu mi-s stăpân
Sunt o așchie din Țară
Dusă pe un plai străin.

N-am avere, nici știință,
Avântări negustorești
Doar încerc să scriu„Credință”
În cuvinte românești.

Nu-s păstor și nu sunt frate,
Nu-s un glas cum nu-s un Glas,
Mă învăț în libertate
Cum se face pas cu pas.

Nu sunt lider, nu sunt coadă,
Nu îndemn și nu ascult
Scărpinând semnul de zgardă
Ce-am purtat-o-așa de mult.

N-am făcut literatură,
Slava Domnului, n-o fac,
Doar cuvintele de gură
Zbuciumarea nu și-o tac.

Că îmi plac, că nu îmi place,
Agreate-s ori că ba...
Personal doresc doar pace
Să-nflorească-n viața mea.

Și de nu se prea primește
Când mă strigă și dureri
Gem atât de omenește
Necredințe-n disperări.

Iar de traiul se ridică
În lumina fără foc
Râd atât de floricică
Că mă sperii de noroc.

Nu sunt meșter și n-am calfe,
Ci-o soție din urbani
Care vrea să fiu mai altfel
Douăzeci și cinci de ani.

Cinci copii ce balamaua
Mi-o socot un mit trecut:
Cât nu strig că iau cureaua
Niciodată n-au crezut.

Un întreg ori doar pătrimi mi-s -
Singur încă nu mă știu...
Sunt un om - ne quid nimis*
Nici prea trist, nici prea hazliu.

Nu-s prestigiu de povață
Și iar nu-s, și nu-s, și nu-s...
Doar o așchie-s de viață
Din Iubirea lui Isus.

*ne quid nimis - nimic mai mult