Vuieşte ca volbura-n freamăt nebun
Şi urlă mulţimea în stradă,
Turbată mugeşte ca apa-n cascadă,
Cu pumnii-ncleștaţi către bolţi ce răsun,
Sălbaticul cor din grămadă.

“La moarte, la moarte! E om blestemat!
Cuvintele Lui sunt minciună.
Ne strică şi viaţa şi Legea străbună;
Mai zice că-i Rege! Omoară-L Pilat,
Să nu stea cu noi împreună!”

Şi valul de glasuri urcând pătimaş,
De bolta înaltă se frânge…
Din mii de priviri de jăratec şi sânge
Ţâşneste acelaşi potop uriaş
De ură şi patimi nătânge.

... Doar sus pe fereastră, priveşte blajin
Şi tace un Om în picioare;
Brăzdată de sânge e faţa pe care
Citeşti deznădejde, iubire și chin,
Topite-n dureri arzătoare.

Iar oamenii mai crâncen strigă furioşi:
“La moarte! Condamnă-L la moarte!
Vrea Rege să fie? Coroana să-şi poarte
Dar nu printre noi, când avem din strămoşi
Ruina visărilor sparte!”

Pilat îi priveşte de sus cu dispreţ;
Nicicând n-a putut să-nţeleagă
Poporul acesta ce regii şi-i leagă,
Își spulberă visuri, se poartă semeţ,
Şi plânge o viaţă întreagă.

N-au zei, doar altare, și-un alt dumnezeu,
Urăsc şi ucid, dar se roagă,
Nu cred în nimic, dar credinţa îi leagă,
Păzesc doar o Lege şi-o calcă mereu,
Cu viaţa urâtă şi dragă!

Dar azi nu-i răscoală, n-au săbii la ei!
Îi cer doar atât — să-L ucidă
Pe Unul de-al lor, cu figura timidă,
Ce le-ar fi stricat nu-ştiu-ce obicei
Din legea lor strâmtă, aridă!

Îl cheamă Isus! Auzise de El;
Făcuse mult bine prin ţară,
Şi multe minuni, iar privirea Lui clară-
În inima celui mai mare mişel
Da pace, făcea să răsară...

În piepturi fiorul iubirii adânci,
Iubirea sublimă de frate;
Răbdare-nvăța El şi gânduri curate...
Iar azi ca o trestie ruptă ce-o frângi
El tace, o vorbă nu scoate.

Îi vine un gând lui Pilat:
“Ei pe-aici, curând vor avea sărbătoare!
Ce-ar fi să le scot pe-unul din închisoare? !
Şi poate că fiara se va potoli,
Luându-l pe altul în gheare!

Vrea sânge poporul, o jertfă, omor?
Aleagă-şi el singur podoaba!
Să judec am vrut, să fiu drept şi degeaba!”
Pilat se ridică, se uită-n pridvor,
Şi strigă: ”Să vină Baraba!”

Apoi către Isus, se duce grăbit;
Speriată, privirea lui rece
Rămâne-ncleştată…Se reculege…
Răcneşte: “Eşti Rege? Răspunde cinstit!”
Şi-aude: “ Pilate, sunt Rege!”

*****

Prin lungi coridoare se-aude cum vin
Pe lespezi soldaţii din gardă;
Ecou din adâncuri se cheamă să-şi piardă
Fiorul sinistru din lanţul străin
În care puteri se încoardă.

Deodată, apare cu ochii sticloşi
Si faţa-ngrozită de moarte,
Târându-se-un om cu priviri disperate;
Statura-i înaltă, cu umeri vânjoşi,
Imploră speriat libertate!

Mulţimea-ngheţată tăcu fără grai...
O clipă de grea înfruntare!
Si-apoi, dintr-o dată porneşte mai tare:
“Ce vrei cu Baraba? Pilate, ce ai?
Baraba e hoţul cel mare!”

“Eu ce vreau? Nimic, doar tăcere!
Cu gânduri marşave aici mi-aţi adus
Legat ca pe-un miel la tăiere
Pe Omul Isus!

O, gloată nebună, flămândă!
Nu-i vrednic de moarte, strigaţi in zadar,
Nimic n-a făcut de osândă,
E Om plin de har!

De ce vreţi, călcând pe dreptate,
Urmașii, copiii să vi-i blestemaţi?
De ce-L daţi la moarte?
De ce vă-nşelaţi?

Ca voi El e demn să trăiască,
Să-şi poarte visarea spre zări-naripat,
Să cânte, mereu să iubească;
E nevinovat!

Şi-aici v-am adus pe Baraba!
Un om de nimica, vă este duşman;
Îi ştiţi si voi mai bine isprava
Cum an după an,

Temutul Baraba, prin case
Umbla, jefuia, ‘ngrozindu-i pe toţi,
Şi-ntre tâlhari el rămase -
Mai mare-ntre hoţi.

Şi nu demult, într-o răscoală,
L-am prins ucigând în norod, și socot,
Că-i vremea să dea socoteală
Acuma de tot!

Vi-i pun astăzi faţă în față:
Un hoţ şi un Rege, un demon şi-un Sfânt!
Alegeți! Și moarte sau viaţă
E-al vostru cuvânt!”

O clipă, tăcere…
Pluteşte prin sfere
O grea adiere
Cu izul de fiere...
Tăcere...

Şi-apoi, ca un trăznet ce-adânc răscoleşte
Gunoiul și gloria lumii,
Puhoiul de glasuri deodata zvâcneşte,
Şi vuietul creşte, şi creşte, tot creşte,
Cum creşte furia furtunii.

“Îl vrem pe Baraba! Îl vrem pe tâlharul!
Baraba! Baraba! Baraba!”
Şi-n rânjete crude se-aprinde coşmarul,
Se zguduie lumea!
Pilat e ca varul,
Şi semne le face degeaba.

— “Şi-atunci cu Isus, eu ce vreţi să fac?”
— “Ce stai? Răstigneşte-L odată!”
La moarte! Pe cruce! Doar moartea-I e leac.
Și sângele Lui să cadă în veac
Pe noi şi urmaşi ca răsplată!”

— “Baraba, eşti liber! — îi zice Pilat,
Şi trist privirea-şi coboară.
Încet se ridică, şi-apoi, tulburat,
Suspină şi strigă cu glasul tăiat:
— “Pe Isus duceţi-L să moară!”

*****

Departe, prin pânza umbrită de vreme,
Abia-L mai zăresc pe Isus;
Din ochii Lui mari văd lacrimi alene
Cum cad pe obrazul răpus.

Şi-l văd pe Pilat cu privirea-nroşită,
Cu ochii în sânge, cu părul vâlvoi,
Se-ndreaptă spre gloata ce tace-ngrozită:
— “Iată-vă Omul... Luaţi-vi-L voi!”

Iar lânga Isus, pe Baraba cum plânge
Privindu-I cununa de spini,
Şi-n hohotul inimii glasu-i se frânge,
În lungul vieţii suspin.

Căci omul acela zdrobit de păcate,
Pe care l-ai scos de la chinul cel greu,
Primind Tu în locu-i pedeapsa la moarte,
Baraba acela, Isuse...
sunt eu!