Scopul Poporului lui Dumneze intre neamuri
Autor: Tecsa Beniamin
Album: fara album
Categorie: Diverse
Introducere

Poporurl evreu are o istorie plină de controverse, controversecare-l fac să vadă cine este şi care îi este chemarea sa. Poporul evreu pe tot parcursul istoriei, caută să adă care-i este chemarea. Dar ceea ce face ca această chemare să fie una reală este că ea e realizată de către Yahweh. Dar poate apare o neînţelegere a unor lucruri, oare chiar numai Israela primit această chemare, sau şi alte popoare au primit-o? Şi dacă au primit-o, cine a avut autoritatea de a le-o acorda? Ceea ce se doreşte ca în acest eseu să se discute, este importanţa chemării lui Israel de a fi o binecuvântare, pentru neamuri, un privilegiu pe care nici un alt popor nu l-a primit de la nici un alt Dumnezeu care să aibă autoritatea lui Yahweh.

I. Scopul poporului Dumnezeu între neamuri

Scopul porului lui Dumnezeu se conturează prin cuvintele pe care Dumnezeu însuşi le-a adresat lui Avraam "toate neamurile vor fi binecuvântate prin tine"(Genesa 18:18). dar în capitolul 12:3 apare o adăugire, la scopul pe care-l are poporul evreuîn mijlocul neamurilor. Astfel că nu sunt doar binecuvântate dar sunt chiar şi blestemate, făcându-se o oarecare discrepanţă între cele două texte. Unii comentatori susţin folosirea cuvântului "blestem" în această afirmaşi că ar însemna doar o atitudine nefarobilă faţă de Avraam. O atittudine care-l priveşte pe Avraam fără nici o valoare şi care este tratat cu dispreţ. Acest pasaj vrea să atenţioneze că cel va dispreţui faptul că prin Avraam Dumnezeu îndeamnă pe fiecare la credinţă în promisiune, iar astfel tratându-l pe Avraam cu dispreţ se poate aştepta ca Dumnezeu să-l trateze într-un md asemănător. Deasemenea cuvântul "Binecuvântare" denotă conceptul de onoare şi respect. Această uzanţă a cuvântului este clar observată prin două sensuri unul teologic iar cealalt secular. În sensul teologic Dumnezeu este Cel ce binecuvintează sau este biecuvântat. În sensul secular tranzacţia binecuvântării are loc între doi indivizi. Când Dumnezeu este binecuvântat este întotdeauna o conotaţie a unei atitudini pozitive, care arată spre El, exprimată într-o adâncă gratitudine. Când cuvântul este folosit în sens secular denotă un răspuns pozitiv a recunoştiinţei şi a onoarei. Acest element a promisiunii avraamice afirmă faptul că aceia care răspund pozitiv lui Avraam, recunoscând adânc exemplul lui de credinţă, în schimb vor fi binecuvântaţi de Dumnezeu. Binecuvântarea lui Dumnezeu dintr-o perspectivă individuală acordă o favoare divină.
Dumnezeu binecuvintează, pe Avraam şi aici noţiunea de binecuvântare este în legătură cu naţionalismul şi faima ca şi rezultat. Dumnezeu va binecuvânta cre vor afirma şi recunoaşte cu adevărat sursa binecuvântării lui Avraam, şi în final Avraamdevenind mediator a binecuvântării pentru umanitate. „Binecuvântarea naţiunilor este realizată prin rlaţionarea cu Israel ca unul care este binecuvântat." O analogie similară se poate observa şi în cazul lui Iacob cu Laban. Laban era aramean, şi este cercetat să se confezeze lui Iacob „ văd bine că Dimnul m-a binecuvântat din pricina ta". Se poate vedea clar că binecuvântarea lui Israel este mediatoare faţă de lumea căzută, ăîzând acest lucr uîn intervenţia lui Avraam în apărarea Sodomei şi a Gomorei de intervenţia lui Dumnezeu de a le nimici.
Vedem dar că binecuvântarea pe care Dumnezeu o acordă lui Avraam are anumite efecte: în primul rând în istoria poporului Său, şi putem crede că Dumnezeu binecuvintează pe evrei datorită faptului că doreşte să le arate cine este El. Cel de al doilea motiv al acestui efct este că poporul evreu este o binecuvântare pentru neamuri. Dar se pune întrebarea de ce sunt ei o binecuvântare pentru neamuri? Ceea ce este foarte important de privit este că ei sunt binecuvântaţi de Dumnezeu şi acest fapt ca ei să fie un mijloc prin care Dumnezeu binecuvintează. Dar binecuvântările de care se învredniceşte poporul evreu pot fi explicate în două părţi: prima este că aceste binecuvântări au ca scop de a-i înălţa de- face un popor mare, un nume mare, iar cel de al doilea scop este cel al protecţiei „ voi binecuvânta pe cei te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema". „Atitudinea celorlalţi faţă de Avraam este să detrmine atitudinea lui Dumnezeu faţă de ei." Astfel fiecare va primi binecuvântarea sau blestemul în legătură cu relaţia lui faţă de Avraam

II. Cauzele care au determinat exilul
a) Intervenţiile lui Yahweh de a salva poporul de la exil.

„Mânia lui Dumnzeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnzeu."
Este surprinzător faptul că poporul lui Dumnezeu ajunge un moment critic în istoria lui, şi acel moment este exilul. Exilul este poate cel mai greu moment din istoria lui Israel, dar care l-a dus la o mai mare înţelegere că Dumnezeul care binecuvintează poate să şi blesteme, şi că acest Dumnezeu nu est unul ca să fie batjocorit. Poporul evreu nu numai că s-a obişnuit că are un Dumnzeu care binecuvintează, ci ei au căzut şi într-o stare de letargie în care Dumnezeu nu mai avea adevărata lui esenţă; dreptatea sa era amputată. Dar Dumnzeu îşi arată în continuare răbdarea faşă de popor, o dreptate care ajunge totuşi la sfârşit, şi ca urmare poporul ajunge în exil.Dumnezeu este unul care să aibă răbdare, dar aceasta şi bunătate lui nu trebuie privite ca şi slăbiciuni care-i aprţin lui. Dumnezeu nu ar fi real, dacp nu ar acţiona împotriva nelegiurii astfel că nu este doar răbdător ci şi drept. Dar până ca Israel să ajungă în exil, Dumnezeu intrevine pentru a-i reabilita şi totodată pentru a-i salva de la exil.
Un mod prin care Dumnezeu intervine pentru a salva poporul sunt profeţii. Profetul este o figură puternică în Vechiul Testamen, ei pot fi descrişi ca şi oameni aleşi de către Dumnezeu. Şi de multe ori se poate vedea un sens imposibil de oprit a urgenţei measjului lor, se simt foarte strânşi de mesajul lor şi misiune. Profetul este privit ca şi un simbol care aduce aminte poprului că dumnezeu are o voie pentru poporul, El face regulile şi tot el vrea să comunice cu oamenii. Profeţia împărtăşeşte cu tradiţia preoţească nişte lucruri puternice cu privire la revelaţia divină, exprimată de către vorbirea lui Yahweh la persoana întâi. Profeţia se distinge de preoţie, prin faptul că preoţia prezintă mai presus de toate tradiţiile trecutului sacru care au o semnificaţie pentru istori lui Israel, pe când profetul răspunde doar unei situaţi particulare. Profeţii pot vorbi neîntrebaţi, dar deseori ei răspund declaraţiei unei probleme prezentând un răspuns. Problema poate fi prezentată în plângeri individuale sau colective. Dar profeţii se pot clasifica în două categorii: profeţi ai Cuvântului şi profeţi falşi. Profeţii Cuvântului sunt aceia care au un mesaj de Dumnezeu, iar ăn mesajul lor se poate vedeaimplicarea lui Dumnezeu. Moise pe care-l putem numi un profet era unul căruia Dumnezeu i-a vorbit cuvântul Său faţă în faţă, clar şi fără a-i ascunde ceva. Prin Moise Dumnezeu a spus mai dinainte că va ridica un profet mult mai mare decât el „ şi voi pune cuvintele Mele în ugra lui", iar acestă profeţie a ajuns să se împlinească în Isus Cristos. Clasica introducere a poprului era „Aşa vorbeşte Domnul", acestă afirmaţie dădea autoritate celui care venea înaintea poporului, şi făcea astfel ca oamenii să-l privească cu respect pe cel care vorbea.
Dar existau profe’i care erau respinşi, deoarece cuvintele lor erau adevărate iar poporului nu-i plăcea ceea ce ei îi prezenta. Toţi aceşti era respinşi datorită faptului că veneau să confrunte poporul cu păcatele lor care erau înaintea lui Dumnezeu o scârbă. Aceştia stăteau înaintea poporului ca să-l provoace la ascultare, de a-i reaminti că era un popor a unui Dumnezeu real, şi că merită ascultare din partea poporului Său ales. Dar de multe ori provecarea profeţilor era adânc respinsă, poporului nu-i plăcea să-i fie reamintit de prorpria lui cădere; ei vroiau să-l simtă pe Dumnezeu de partea lor, ceea ce însemna o imdiferenţă a lui Dumnezeu faţă de nelegiuirile lor. Cauza respingerii profeţilor a fost aceea că chiar tradiţia lor sacră mânjită cu păcat nu este acceptată de Dumnezeu. Iar reacţia a fost una negativă, sau poate chiar de aşteptat, adică profeţii au fost persecutaţi sau chiar omorâţi, aşa cum autorul epistolei către Evrei menţionează în capitolul 11:36-40 "Alţii au suferit, bătăi,lanţuri, închisoare..."

b) Suferinţele şi cauzele lor.

Este poate straniu dacă se ia în considearare faptul că poprul lui Dumnezeu ajunge să sufere, el care este un popor ales ca să fie un mijloc special a revelaţiei divine, fiind destinat suferinţei. Dacă este privit cu atenţie se poate observa care este problema, "problema în care ajunge poporul într-o astfel de stare este datorită nu dintr-o cauză militară, ci morală, nu o problemă de strategie, ci una spirituală." . Se poate ca acest proces de necazuri prin care Israel trece are la bază un conflict între Dumnezeu şi puterea Satanei. Dumnezeua alesese Israelul ca un mijloc de revelaţie naţiunilor, iar acum Israel fiind sub un atac intens al Satanei. Dar tot ceea se observă în aceste căderi a poporului este acela că exemplul pe care l-au dat este privit din două perspective unul pozitiv iar altul negativ, unul care a ofensat Numele lui DumnezeuVă voi da o inmă nouă şi vă voi da un duh nou; voi scoate din voi inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne"(Ezechiel 36:26)
Astfel exilul în care poporul a ajuns poate fi văzut ca şi răspuns a lui Yahweh faţă de păcatul poporuli. Ieremia 21:5, 40:3, prezintă faptul că Dumnezeu este agentul, iar păcatul Isarelului este cauza dezastrului care are loc în 587 î.Cr. Date fiind astfel circumstanţele, în acord cu "D" Dumnezeu avea o singură alegere în acestă situaţie pentru poporul Său, adică exilul. Aşa că Isarelul nu putea să afirme o lipsă de avertismente, dar toate acestea au fost ignorate de către el. "Dar exilul în minţile profeţilor pre exilici era privit ca şi o pedeapsă finală poporului înaintea începei erei mesianice. De fapt exilul este văzut ca şi o pregătire pentru salvare"
Porfeţii nu au obosit repetând poporului judecata pe care ei o merită pentru păcatu lor. Profeţii repetau aceste condamnări, iar toate aceste condamnări se centrau asupra idolatriei poporului şi a modului de închinare; în împărăţia de Nord Yahweh era onorat printr-un viţel. La sărbători în cinstea lui poporul se lăsa în desfrâu şi imoralitate. Iar ziua Domnului era o zi nerespectată, în care Israelul nu aducea în centru atenţiei pe Dumnezeu. Israeliţii păcătuiau prin, crimă, adulter sperjur, hoţii, imoralitate, minciuni.Părinţii erau dispreţuiţi, juecătorii acceptau mita, judecau nedrept. Profeţii într-o asrefel de situaţie de mizerie în inima poporului sunt chemaţi de Dumnzeu pentru a-i conştientiza de starea lor. Azechile îi acuză de violare a codului şi a legilor asupra mâncării, iar Maleachi i-a criticat pentru neglijenţa lor în aducerea darurilor sfinte, oferind animale necorespunzătoare. Aceste păcate au accentuat situaţia lor păcătoasă, astfel că au arătat ingratitudine lui Yahweh, care şi-a copleşit poprul cu binecuvântări. Mai mult fiecare păcat reflectă un astfel de spirit de mândrie, de rebeliuneîmpotriva voinţei sfinte a lui Dumnezeu, cauzând astfel intervenţia Sa.

III. Mărturiile poporului evreu
a) Mărturi negative
Toate acest mărturi de care dă dovadă poporul lui Israel, care ajung să le facă sunt nişte mărturii pesrsonale a relaţiei lor cu Dumnezeu. Dar în mărturiile lor pe plan negativ, poporul a avut o mărturisire colectivă. Dumnezeu şi-a revărsat mânia asupra lui Israel şi l-a împrăştiat printre printre naţiuni. Dar unii susţin faptul care esre greu de acceptat cum " că Dumnezeu a fost forţat să permită ca numele lui să fie pus într-o situaţie de ruşine, printre şi de cître neamuri" . Este prea forţată, sau dusă la extremă acestă situaţie, în care Dumnzeu aqr acţiona conform greşelii omlui. Nu Dumnezeu a îngăduit ca Numele său să fie batjocorit printre neamuri. Numele lui Dumnezeu a ajuns într-o astfel de situaţie datorită încălcării unor principii corecte. Poporul deşinea principi corecte cu privire la relaţia lor cu Dumnezeu, aşa cum este repetat de către Apostolul Pavel "Tu care te făleşti cu legea, necinsteşti pe Dumnzeu prin calcarea Legii, din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu printre neamuri, după cum este scris"(Romani 2:23-24). Nu este forţat Dumnzeu să lase ca Numele său să fie batjocorit , aceasta ar însemna o nedreptate din partea lui însăşi, faţă de El însăşi. Cel mai important lucru pentru El era ca să-şi glorifice Numele său prin popor, şi El nu se simte nicicând forţat de anumite situaţi. Dar în ciuda acestui fapt Dumnezeu nu şi-a părăsit poporul.
Toate aceste înjosiri pe care Israel le-a realizat, normal au fost realizate dintr-o concepţie a lor greşită despre Dumnezeu. În Ezekiel capitolele 16 şi 23 Ierusalimul sau locuitorii Israelului erau comparaţi cu o femeie căzută în adulter; în capitolul 16 se dezvăluie faptul că Israelul era în stare de popor decăzut chiar de la început. Toată acestă stare decăzută care este dezvăluită printr-o privire dezgustătoare, este subliniată prin faptul că "prin obârşia şi naşterea ta eşti din ţara Canaaniţilo; tatăl tău era Amorit, şi mama ta Hetită", dar Dumnezeu a ales ca în ciuda acestui fapt să continue cu acest popor cu o origine decăzută. Iar în ciuda faptului că Dumnzeu îi poartă o dragoste de părinte, Israel joacă rolul unei prostituate, prin alipirea de alţi dumnezei, şi prin asocierea cu alte popoare. Toată această stare indecentă a poporului trezeşte mânia lui Dumnezeu, acestă înjosire de care are parte Yahweh este de fapt tulburătoare stând şi privind la faptul că Israelul era înconjurat păgânism. Toate acele popoare păgâne aveau un respect faţă de zeii lor, dar Israelul crează o situaţie în care Dumnezeul lor este dispreţuit. Închinarea păgână a ajuns să fie mai reală decât cea adevărată. Toată închinarea Israelului era doar o formă, nu îl implicau pe Dumnezeu. Păgânismul cu principii care nu le acorda nici o relaţie cu vreun dumnezeu, iar Israelul cu principi corecte venite de la Dumnzeu ajunge să le ignore. Iar această ignorare loveşte puternic în concepţia pe care celelalte popoare le aveau despre ei, ca popor a lui Dumnezeu.

b) Mărturii pozitive a poporului.

În această perioadă exilică, se întâmplă un lucru extroardinar, ideea că Dumnezeu nu mai este , nu mai este doar una particulară ci ea devine una universală. Exilul a adus Israelul într-un contact apropriat cu celelalte popoare, şi în conseciinţă orizontul poporului lui Dumnzeu s-a lărgit. Când poporul a plecat în exil, închinarea avea loc într-un mod lejer din punct de vedere social. În confruntarea cu religiile păgâne, cu politeismul şi idolatria, ei au învăţat să înţeleagă puterea unică a lui Dumnezeu mai bine decât înainte. Acest contact a fost făcut într-un mod mai larg depăşind graniţele Palestinei, astfel stimulând ideea conversaţiei dintre popoare şi culturi, îndeplinindu-şi într-un oarcare mod chemarea sa de a fi o binecuvântare pentru popoare.
Acum Yahweh este numit " Dumnezeul întregii lumi", această idee nefiind lipsită de valoare. Monoteismul care mai înqinte se caracteriza doar prin natură practică, acum ajunge un pbiect al reflec-iei şi raţionalizării, şi dezvoltându-se spre un monoteism absolut. În multe predici ale profeţilor se găsesc expresii ca: "Cine a făcut şi a împlinit aceste lucruri? Acela care a chemat neamurile de la început, Eu Domnul, Cel dintâi şi Acelaşi până în cele din urmă veacuri."(Isaia 41:4). Acest monoteism a fost dezbătut printr-o ridiculizarea idolilor ca lucruri materiale, un produs a oamenilor care sunt impotenţi şi inefectivi. În aceste situaţi, măreţia, gloria şi sfiinţenia lui Dumnezeu sunt puternic subliniate.
Simbolismul de slujitor, care era străin profeţiilor pre-exilici acum este o caracteristică a mesajelor lui Isaia pentru lume. Israelul este slujitorul lui Yahweh pentru lume. Se mai spune despre Israel ca fiind martorul lui Dumnezeu în lume. Isarelul este chemat să arate măreţia lui Yahweh în istoria sa. În perioada exilică simbolismul între Isarel şi Yahweh devine mult mai comun şi adânc. "Lui Isaia îi place să-l numească pe Dumnezeu goel al Israelului. Acest termen este luat din legea familiei evreieşti. Goel este membrul familiei care are responsabilitatea de a apăra, a dovedi cauza familiei în diferite moduri....Când este spus că Yahweh este Goel pentru Israel, aceast însemană că el este protectorul poporului Său, în particular prin răcumpărarea lui din mâinile asupritorilor. Aşa că goel devine practic identic cu termenul mesia-ajutor, salvator" .
Exemplele personale a faptului că Dumnezeu lui Israel este unul real, autentic este cel a lui Daniel. Acţiunile lui Daniel şi-a prietenilor lui sunt vrednice de apreciat prin îndrăzneala de a suporta consecinţele în ciuda unei puternice opoziţi " Daniel s-a hotărât să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului şi cu vinul care-l bea împăratul, şi a rugat pe căpetenia famenilor dregători să nu-l silească să se spurce"(Daniel 1:8). Traducerea în limba engleză a acestui verset să fie mai expresivă "Dar Dniel şi-a propus în inimă să nu se spurce...". El şi-a impus acest standard în inima sa, şi se simţea vinovat prin încălcarea sa. Prin încălcarea acestui standard personal, impactul lui personal nu ar fi avut loc. Totul începe printr-o păstrare clară în minte a chemării primite. Daniel este un exemplu de binecuvântare pentru neamuri, şi nu o binecuvântare materială ci una spirituală, adică frica neamurilor de Dumnezeu "După aceea împăratul Darius a scris o scrisoare către toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de toate limbile, care locuiau în toată împărăţia: „Pacea să vă fie dată din belşug! Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă şi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu, şi El dăinuieşte veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată, şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit."Ceea ce realizezază Daniel şi cei trei prieteni pe tot parcursul acestei cărţi nu este altceva de arăta că Yahweh este singurul Dumnezeu care are totul sub controlulu Lui. Iar totodată prin aceste exemple se neagă dumnezeirea zeităţilor care făceau concurenţă lui Yahweh. Totul a început dintr-o convingere curată , care cerea chiar şi moartea personală. Este cel mai greu lucru pentru un creştin din ziua de astăzi, dar este cel mai satisfăcător lucru pentru el.

Concluzii
Privind cursul pe care Israel l-a parcurs în a-şi îndeplini misiunea, sau chemarea pe care Dumnezeu i-a dat-o, chemare pe care Israel a căutat-o să nu o îndeplinească tot timpul, fiind prins de ideea naţionalistă că el este poporul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu ar mai dori să cheme la pocăinţă alte popoare. Ei au uitat că Templul lui Dumnezeu este casa de închinare a tuturor popoarelor. Acest exemplu al Israelului arată destul de clar spre viaţa de creştin, o viaţă pe care creştinul tot mai are dorinţa ca să o trăiască după voinţa sa, dar parcă se simte constrâns de faptul că are această identitate. Creştinii sunt şi ei un popor care ţin la naţionalismlu lor, şi se feresc să îndeplinească chemarea pe care au primit-o. Şi s-a văzut destul de clarşi continuă să se vadă că persecuţia are un efect asupra mentalităţii de popor ales faţă de creştini, şi au capacitatea de afirma cine sunt şi care este chemarea lor.
©Tecsa Beniamin
Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/eseuri/10816/scopul-poporului-lui-dumneze-intre-neamuri