Ioan 4:19- 26
Ne-am adunat astăzi aici pentru a-l onora pe Hristos, Cuvântul Viu, dorind să ne închinăm Lui, să învățăm Cuvântul Său, să-L ascultăm, să-L înțelegem și să-L împlinim, dorind ca într-adevăr, viețile noastre să fie și să rămână: Un Loc pentru Cuvânt.
Venim din nou și din nou încercând să umplem golul din sufletele noastre. Venim căutând bunăvoința lui Dumnezeu, sperând că vom primi din binecuvântarile Lui și că poate chiar vom reuși să mai contrabalansăm cântarul pe care stau toate faptele noastre - cele bune într-un taler, cele rele în celălalt taler.
Venim de ani sau zeci de ani și se pare că am pus la punct chiar și un veritabil mecanism pentru a ne asigura că timpul nostru va fie cheltuit în modul cel mai eficient posibil. Știm că trebuie câteva rugăciuni, știm că trebuie cam atâtea cântări, că trebuie și o predică sau două etc. Programul a evoluat de-a lungul anilor și dacă ne uităm cu atenție la el vom vedea că seamănă foarte bine cu un ceas în care fiecare rotiță trebuie să-și facă partea pentru ca mecanismul să fie considerat operațional. Este ceva rău în toate astea? Depinde... depinde de ce?
În 2 Impărați 22 vedem un tânăr care ajunge pe tron la doar 8 ani. Omul acesta, ne spune cronicarul, este preocupat de agenda lui Dumnezeu și hotărăște să facă o curățenie temeinică în templu și să-i repare stricăciunile.
La versetul 8 găsim o afirmație foarte ciudată: ,, Am găsit cartea Legii în Casa Domnului.'' Mi s-ar fi părut legitimă uimirea dacă s-ar fi găsit cartea în hambar sub un balot de paie. Dar cartea fusese pierdută în Casa Domnului.
Venind în Noul Testament în Luca 2:41-48 întâlnim și aici un fenomen interesant. Iosif și Maria merg la Ierusalim să se închine cu ocazia sărbătorii Paștelor. În febra sărbătorii și a întregului ritual ce trebuia respectat, obosiți de zilele de călătorie și de programele religioase prelungite, împliniți sufletește că și-au mai făcut încă o dată datoria religioasă uită de Iisus și descoperă abia după o zi că el nu era cu ei. Nu poate fi vorba nici într-un caz de rea voință și nici de indiferență. Doar o preocupare intensă de-a sta în pas cu ritualul. Poți uita de Iisus din cauza ritualului? Se pare că da!
În întâlnirea cu samariteanca Domnul îi dă de înțeles că Dumnezeu caută închinători. Condiția sine qua non din mintea femeii pentru o închinare adevărată este locul. ,,Unde'' pare să fie cel mai important. Noi ne închinăm pe munte, voi la Ierusalim... Unde este mai bine? Femeie, vine ceasul, și acum a și venit când ,,unde'' devine secundar, vine ceasul, și acum a și venit când primordial devine ,,cum''.
„Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:24). Acest „trebuie” e final; nu există altă opţiune. Acest cuvânt emfatic nu apare pentru prima dată în Evanghelia după Ioan. Îl găsim în două versete anterioare. „Nu te mira că ţi-am zis: «Trebuie să vă năşteţi din nou»” (3:7). „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului” (v. 14). Fiecare dintre aceşti trei „trebuie” e la fel de important şi univoc. Primul se referă la Dumnezeu Duhul, căci El e Cel ce produce naşterea din nou(3:7). Al doilea se referă la Dumnezeu Fiul, căci El e Cel ce a făcut ispăşire pentru păcat(3:14). Al treilea face referire la Dumnezeu Tatăl, căci El e Cel ce caută închinători (4:23). Această ordine nu poate fi schimbată; numai aceia care au fost născuţi din Duhul şi care beneficiază de lucrarea de ispăşire a lui Hristos se pot închina Tatălui.
Aduceți-vă aminte de cuvintele lui Hristos adresate oamenilor religioşi din zilele Lui: „Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.” Aşa cum un afon nu poate cânta, nici ei nu se pot închina lui Dumnezeu.
Și Cain a încercat acest lucru, şi a eşuat. El nu a fost un om nereligios, întrucât „a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului” (Gen. 4:3). Dar „spre Cain şi spre jertfa lui, [Domnul] n-a privit cu plăcere”. De ce? Pentru că el a refuzat să admită starea nenorocită în care se afla şi nevoia unei jertfe de ispăşire.
Pentru a ne putea închina lui Dumnezeu, trebuie să-L cunoaştem, şi El nu poate fi cunoscut decât prin Hristos. Putem să vorbim despre „Dumnezeu” teoretic sau teologic; totuşi El nu poate fi cunoscut decât prin Domnul Iisus. Hristos a afirmat: ,,Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).
În consecinţă, e o iluzie și o farsă groaznică să-i lăsăm pe cei nenăscuţi din nou să-şi imagineze că se pot închina lui Dumnezeu. Atâta timp cât rămâne departe de Hristos, orice om este „duşmanul” lui Dumnezeu, un copil al mâniei mort în păcatele lui. Cum s-ar putea el închina lui Dumnezeu?
Acest concept este respins aproape universal în zilele noastre, şi asta în numele Religiei.
Din nou, religia e principalul instrument folosit de cel rău pentru a înşela sufletele, întrucât insistă că omul aflat încă în păcatele lui poate avea o relaţie cu Dumnezeul Cel de trei ori sfânt.
Spuneam că pentru a ne putea închina lui Dumnezeu, trebuie să-L cunoaştem, şi El nu poate fi cunoscut decât prin Hristos. Dorind să-L cunoaștem mai mult pe Hristos, aș dori să analizăm în seara aceasta preț de câteva minute o afirmație pe care Domnul o face despre Sine, afirmație pe care o găsim în versetu 6 din capitolul 12 al Evangheliei lui Matei: ,,Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât Templul.''
Foarte mulți cădem și azi în greșeala de-a asocia Calea, Credința, Ucenicia cu neajunsurile pe care le întâlnim prin biserici.
Zilele trecute am vorbit cu cineva care-mi spunea că a renunțat la relația lui cu Dumnezeu pentru că ,, pocăiții sunt niște mincinoși, hoți și șarlatani.'' Mi se rupe inima că omul acesta a găsit astfel de exemple care-l ajută să-și justifice rătăcirea. M-am întrebat oare cum am ajuns aici? Cred că asociind creștinismul strict cu locul acesta am ajuns în punctul în care odată ieșiți de aici în lunea sau miercurea sau sâmbăta noastră, să ne permitem fără prea multe remușcări să mințim, să furăm, să fim imorali, și să ne compromitem în toate modurile imaginabile. Mai grav, multe biserici sunt sfâșiate de luptele dintre frați generate de invidie, ură și dorința de-a acapara puterea. Vedem prea des printre noi oamenii pe care îi menționează Apostolul Iuda în epistola sa la versetul 11 : ,, Vai de ei! Căci au urmat calea lui Cain! S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam din dorința de câștig! Au pierit într-o răscoală ca a lui Core.''
Avem aici trei nume: Cain - Exponentul invidiei, Balaam - Exponentul lăcomiei, Core - Exponentul răzvratirii și dezbinării.
Îi găsim prin aproape toate bisericile noastre. Ar avea motive tinerii să părăsească adunarea? Dacă Templul ar fi totul, cu siguranță!
Ca să înțelegeți dimensiunile problemei o să vă mai dau un exemplu.
Biserica Sfântului Mormânt. Biserica aceasta, pe care cei care au vizitat Israelul au avut ocazia să o vadă, este controlată de șase grupări religioase distincte care se luptă pentru controlul ei și care nici măcar nu mai pot comunica între ele. Culmea ironiei este că purtătorul cheilor acestei biserici este un musulman. De ce? - Pentru că cele șase grupări nu au putut cădea nicicum de acord cine să aibă cheile și pentru ca nimeni să nu fie nemulțumit, au hotărât să le dea unui musulman.
Cum este posibil așa ceva? Invidia, lăcomia și dezbinarea sunt la lucru chiar și în locul unde Hristos a murit pentru a restali legătura dintre dragostea lui Dumnezeu și umanitatea pierdută și disperată. Chiar și cei care păzesc locul unde El a înviat aduncând certitudinea transcendenței și speranța pentru eternitate, suferă de aceleași neajunsuri.
Dacă Templul ar fi totul am avea motive întemeiate să fim disperați în punctul acesta. Însă aici este Unul mai mare decât Templul ! Ce înseamnă asta pentru noi?
Dacă ați citit întoarcerea lui C.S. Lewis sunteți familiari cu lupta pe care a dus-o și când în noaptea aceea a agoniei s-a văzut silit să-și plece genunchii și să proclame că Dumnezeu este Dumnezeu.
S-a simțit omul acesta târât în Împărăție împotriva voinței lui. ,, I was dragged into the Kingdom kicking and screaming, being that night the most dejected and reluctant convert in all of England!''
Mi se pare însă fascinantă descoperirea lui : ,,I thought I had come to a place, but I had found it was a person.'' - Am crezut că am ajuns într-un loc dar în schimb am găsit o persoană. Asta este diferența!
Tu și eu am fost creați de Dumnezeu să tâjim după relații interpersonale. El ne-a creat pentru o relație! Dacă vi se pare îndoielnică premiza mea uitați-vă la un nou născut. Îl iei în brațe și se uită țintă la tine și nu știi sigur nici dacă te vede și nici nu poți măcar bănui ce gândește. Este interesant însă că în doar câteva zile devine expert în a deosebi brațele părinților de leagăn.
Vin oamenii aici și de multe ori pleacă pentru că o clădire chiar templu de ar fi nu te poate îmbrățișa. Oricât ar fi de reușit programul acesta tot nu te va scăpa de angoase, singurătate și sentimentul acela copleșitor al deșertăciunii în care nimic nu mai face sens.
Doar Hristos te poate îmbrățișa, doar el poate rămâne neclintit lângă tine în bucuriile dar și furtunile cele mai formidabile ale vieții, doar El poate da sens și valoare vieții tale.
El este mai mare decât Biserica aceasta și oamenii ei imperfecți. El rămâne mai presus de toți și toate.
Este o imensă diferență între un ritual și o ceremonie dominate de superstiție și frică și o relație personală cu Iisus Hristos.
Cunoscându-l pe El vei găsi un nou avânt, și resurse nebănuite de credință, pace, bucurie și încrederea neclintită că orice ar veni tu vei rămâne în brațul Său.
Adevărata închinare este mai mult decât laudă - e adorarea ce se revarsă dintr-o inimă pe deplin convinsă de măiestria Celui înaintea căruia se pleacă, exprimându-şi cea mai profundă recunoştinţă pentru darul Lui nespus de mare.