Din Țara-nsorită, din partea Luminii
Ne vin vestitorii de-aripi și de zbor
Și noi îi privim ca pe-o știre de mâine
Ce trâmbiță vestea de-un dor arzător.

Arginții ridică de jos baionete,
O frică ne strânge de ele mai strâns,
Iar obișnuința ridică-un perete
Căci nu putem crede în trai fără plâns.

Mascându-ne văzul cu frunzele toamnei
Ascunse în umbre, lucinde ca solzi
Și ne îngrozesc condamnările goarnei
Ce-o sună din cer îngeri aspri și blonzi.

Am vrea ca să vie-nflorirea încoace
Dorind să rămână și-un vechi sediment
De ochii lumești să mai batem cojoace
Pitindu-le apoi într-un sentiment.

Ci buciumul bolții lumina aprinde
Ce curge-n potopul iubirii în nou
Să între în miezul de vieți pretutindeni
Ștergând orice urmă din vechiul ecou.

Și cine deschide larg uși și ferestre,
Iar cine s-ascunde fricos în subsol
Să aibă pe mâine legende de zestre
Și nu doar un vis fără noimă și gol.

Cântarea ne-o dăm pe-undeva pe la poale
Dorind să avem și avere și salt,
De sus gâște sure ne strigă cu jale,
Cocorii ne-ndeamnă spre vast din înalt.

Iar noi căutăm cu rezerve spre Soare
Că, poate, ne vine vreun ierusalim:
Copacii întregi se încarcă în floare,
Când noi tot ne temem ca să înflorim.