Nu-i ușor să fii medic creștin, chiar cu toate examenele luate
Autor: Laura Daniela Marinau
Album: Rezonanțe creștine
Categorie: Experiente cu Dumnezeu

Nu-i ușor să fii medic creștin, chiar cu toate examenele luate!

Trebuie să închei povestirea despre succesele la examenele pe care mi le-a dat Domnul, ca să vă relatez despre viața propriu-zisă de medic, despre arderea ei.

Ca să finalizez cu examenele, vă voi relata că la vârsta de 28 ani și șase luni, având doi băieței-de patru ani și doi ani, am luat examenul de medic specialist și opt luni am făcut naveta în orășelul B. Apoi, printr-un alt concurs, am ajuns să lucrez în Craiova la Leagănul de copii, iar după doi ani și trei luni, m-am mutat la Spitalul Județean de Urgență Dolj, unde sunt și în prezent. Am mai experimentat o minune și la examenul de intrare în Craiova, când am avut un subiect cu „Tahicardia paroxistică supraventriculară”, iar cu o zi înainte, fiind de gardă în B. chiar tratasem o pacientă de această afecțiune, cu succes..Slăvit să fie Domnul, căci am văzut mâna Lui la lucru la aceste concursuri și mai ales la examenul de primariat (sunt medic primar din 2001), când am avut și o proorocie, că Domnul îmi va da biruință (am obținut nota 9, 67): „Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul meu, zice Domnul Oștirilor”. Atunci. îl aveam și pe al treilea fiu, în vârstă de un an și câteva luni, născut printr-o a treia cezariană; eram într-o perioadă a vieții când purtam o învelitoare pe cap (impunerea era mai mult de la soțul meu) aproape permanent. Profesorul șef de Comisie, m-a felicitat pentru succes, dar a zis dânsul „Mai ales, vă admir pentru cei trei fii!” Dânsul avea doar o fată răsfățată.. În sfârșit, în urmă cu doi ani, Domnul Isus mi-a dat examenul de doctorat (din iunie 2011 sunt confirmată ca Doctor în Științe Medicale, cu tema „Sepsis-ul pediatric), dar încă nu s-a împlinit profeția despre întoarcerea unor suflete la Domnul prin această „mărturie” a mea. Doar atât pot spune, că profesorul coordonator și-a început discursul despre teza mea, spunând: „Există Dumnezeu!”

Acum, trebuie să vă relatez adevărul despre viața mea ca medic, lupta din fiecare zi și din fiecare gardă cu duhurile de boală și chiar cu..îngerul morții!

În primul rând, nu m-am îmbogățit decât spiritual (sper) până la această vârstă. Soțul meu este din august 2001 pensionar pe caz de boala (ce ironie, nu-i așa?),și, deși Domnul a făcut două vindecări minunate în viața lui, nu este încă sănătos. Așa că sunt principala întreținătoare a familiei: având trei copii, posedăm o casă construită din 1955, toamna. Dar, slăvit să fie Domnul, nu ne-au lipsit niciodată mâncarea, hainele, locuința și chiar cel puțin două săptămâni de vacanță în fiecare an cu plecări din Craiova.(Dăruim partea Domnului lunar).

Așa că mă consider binecuvântată și material de Domnul, chiar dacă, față de colegii mei necredincioși am mai puțin, iar în familia mea lărgită (din partea tatălui) suntem un fel de ...rude sărace.

Gărzile din spital („Gardă”-serviciu prelungit de 19-24 de ore, când ești singurul medic titular din secție) sunt întotdeauna o provocare și adevărate aventuri. Nu știi niciodată cu ce te vei confrunta, poate chiar cu spectrul morții. Primul copil pe care l-am văzut, neputincioasă, murind, era un sugar în vârstă de o lună, cu „sindrom de pierdere de sare”(Debre-Figier). Am insistat cu soluții „eroice”, de cortizon în doză mare, dar la gravitatea bolii lui, nici cu Mincortid nu l-aș mai fi putut ajuta, atunci, în 2001. Ironia situației a fost că mama lui mi-a mulțumit călduros, că, spunea ea, făcusem „tot ce se putea ca să-i salvez micuțul”.Iar, eu m-am dus în camera de gardă și am plâns sănătos pentru micuța lui viață, stinsă sub ochii mei. Apoi, am aflat că motivul pentru care mama nu-și plângea odrasla era hermafroditismul copilașului, adică avea organe genitale ambigue. Mama se jena cu el, deoarece nu putea preciza dacă a născut un băiat sau o fată...

Un alt caz, care m-a marcat profund, a fost o nou născută în vârstă de 12 zile de etnie rromă, care avea icter nuclear. O asistentă se mira că stăteam lângă ea de „parcă ar fi fost copilul meu”. Nu puteam accepta că acele crize de apnee cu cianoză vor duce inexorabil la moartea pacientei, așa că am continuat să mă lupt, făcându-i respirație artificială chiar o jumătate de oră după stopul ventilației spontane!.. Pentru că încă îi mai auzeam inima, iar eforturile mele penibile de resuscitare au fost întrerupte chiar de mama fetiței, care s-a răstit la mine: „Opriți-vă, nu vedeți că e moartă?!!”Înfrântă, rușinată și îndurerată, m-am refugiat în camera de gardă, unde privind pe fereastră de la etajul zece, aveam o inexplicabilă atracție spre gol..Prin grija Domnului, aveam lângă mine o studentă creștină, altfel nu știu dacă n-aș fi luat-o razna, atacată de duhurile de depresie. Oare, mă luptasem chiar cu Domnul sau doar cu îngerul morții, iar starea mea era lucrarea lui?

Întotdeauna am considerat că e normal să se însănătoșească pacienții, iar la „cazurile” grave salvate, întotdeauna am recunoscut că era îndurarea Lui..Însă, întotdeauna îmi amintesc mai bine de eșecurile medicale, de bolnavii pierduți și mă întreb dacă nu am fost cumva un vas de ocară, dacă nu am avut cumva vreo vină, dacă nu am acționat greșit..Când sunt bine pacienții, uneori am libertatea să rostesc: „Medicul tratează, dar numai Dumnezeu dă sănătate!..”

În orice caz, bani nu am acceptat niciodată de la familiile pacienților, m-am mulțumit cu salariul meu de la stat. Mai ales că Domnul mi-a vorbit demult, în orașul B. prin 2 Împărați cap. 5(vindecarea lui Naaman):

 „... Este oare acum vremea de luat argint, haine, măslini, vii, oi, boi, robi și roabe?”

Nu doresc ca „lepra lui Naaman” să se lipească de mine sau de sămânța mea, Doamne, ai milă de noi toți! (poate, vă voi mai scrie, dacă credeți că e ziditor)

 

 

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/marturii/106567/nu-i-usor-sa-fii-medic-crestin-chiar-cu-toate-examenele-luate