O, voi trecătorilor...
Autor: Anonim
Album: fara album
Categorie: Diverse
Mesajul crucii

Oamenii de la Golgota

Evenimentul despre care este vorba în continuare este cunoscut de majoritatea oamenilor, cel puţin din auzite. La fel şi Persoana care se află în centru: Isus, Cel care, cu circa 2000 de ani în urmă, a fost răstignit public pe cruce la porţile oraşului Ierusalim.

Locul răstignirii, numit "Locul căpăţânii" (Golgota), probabil că nu era pentru prima oară teatrul de desfăşurare al unui asemenea eveniment. În vremea aceea erau condamnaţi nenumăraţi oameni din cele mai diverse motive şi sfârşeau în acelaşi mod sau într-unul asemănător, însă nici un alt proces şi nici o altă condamnare nu a trezit - până în ziua de astăzi - o asemenea atenţie precum răstignirea lui Isus. Dar de ce oare?

Încă în vremea aceea au fost atrase cele mai diferite categorii de oameni în vâltoarea evenimentelor respective. Ce fel de oameni au fost cei care au fost atunci martori oculari sau chiar participanţi la condamnarea şi răstignirea Domnului Isus? Ce atitudinea au avut faţă de acest eveniment? S-ar putea întâmpla să ne regăsim astăzi în ei?

Următoarele schiţări se bazează pe relatările cu privire la viaţa lui Isus, din Evangheliile după Matei, Marcu, Luca şi Ioan.

Trecătorii

De fapt au fost puţini cei care s-au interesat în mod deosebit de cele ce se întâmplau. Existau lucruri mai importante şi mai frumoase în viaţă. Şi în timp ce ei erau prinşi de cele mai diverse preocupări, au ajuns - oare întâmplător? - tocmai pe drumul spre Ierusalim, în locul în care încă de dimineaţă fuseseră ridicate trei cruci: Isus la mijloc, iar la dreapta şi la stânga Lui câte un tâlhar. De jur împrejur se aflau o mulţime de oameni şi de soldaţi.

Pe Cel din mijloc îl cunoşteau vag: acest Isus din Nazaret - un fanatic, un nebun, un născocitor, un agitator? În orice caz nu merita să I se dea prea multă atenţie. Aşa crezuseră despre El până în acele momente. Iar această privelişte jalnică, cu El atârnând pe jumătate gol pe cruce, le confirma definitiv gândul care-i urmărea: "Uită-L!"

Nu le venea în minte nimic altceva decât câteva remarci răutăcioase. De fapt, pentru ce să-L compătimească, din moment ce El însuşi era de vină pentru toate. "Să trăieşti şi să laşi şi pe alţii să trăiască" era deviza lor pentru viaţă. De ce oare Se amestecase El în tot soiul de lucruri, care nu-L priveau nicidecum? Dacă ar fi dus mai mult sau mai puţin o viaţă "aşezată", aşa cum făceau ei, dacă nu S-ar fi călcat pe bătături cu nimeni, ar fi avut cu toţii parte de linişte!

Viaţa lor urma în orice caz să continue pe făgaşul obişnuit. "Fă ce trebuie şi nu te teme de nimeni" — şi vai de omul care ar îndrăzni să privească mai de aproape faţada acestor apucături serioase. Nu trebuiau în nici un caz să se gândească dacă lucrurile care li se păreau importante şi frumoase erau într-adevăr atât de importante şi frumoase.

Nişte oameni superficiali, care nu-şi dădeau seama că viaţa înseamnă mai mult decât arta de a scoate ce e mai bun din anumite situaţii date. Oameni care nu erau capabili să vadă că fiecare zi poate cuprinde şi altceva decât muncă şi odihnă, decât a cumpăra şi a vinde, a vedea şi a fi văzut, ceva mai mult decât acel bine dozat "spirit de aventură" şi puţinele distracţii din timpul liber sau din concediu. Nu exista nici un pic de timp pentru Cel ce voia să dea un sens adevărat vieţii lor - şi pe care-L considerau doar ca un nepoftit care le stătea în cale pe drumurile lor bătătorite.

Treceau batjocoritori pe lângă cruce – Isus nu prezenta nici o importanţă pentru ei. Dacă nu se vor întoarce acolo, mai devreme sau mai târziu, înseamnă că s-au înşelat cu privire la preţul sufletelor lor, la fel ca „trecătorii” de astăzi.

Simon din Cirena

Şi el voia doar să "treacă" pe-acolo - în orice caz fără să mai şi batjocorească. Asta fiindcă nu-i stătea în fire. Simon venea de la câmp -o muncă demnă! - şi voia să meargă acasă, la soţie şi copii.

Nu dorea cu nici un chip să aibă de-a face cu vreo revoltă sau cu alte lucruri asemănătoare.

Să treacă nebăgat în seamă şi să nu fie implicat în această poveste legată de Isus. Puţină religiozitate nu strică – însă în nici un caz nu trebuie să devină „fanatism”!

La urma urmei îşi isprăvise munca la timp, aşa cum se cuvenea, înainte de începutul zilelor libere.

Aşa îşi închipuise, însă lucrurile au început să evolueze cu totul altfel. Dintr-o dată a fost luat de şeful comandoului de execuţie, care i-a poruncit: "Ia şi cară crucea asta!" Nu mai exista nici o scăpare. Iată-l aşadar constrâns să participe la această procesiune macabră şi asta chiar în mijlocul ei! La câţi va paşi în faţa lui mergea Isus, Cel căruia îi era destinată acea cruce. Simon trebuia să vadă totul cu proprii lui ochi.

Se terminase cu viaţa retrasă a unui om care nu voia să fie nici pentru, nici împotriva lui Isus. Ei, duşmanii lui Isus, îl trăseseră de partea lor: devenise complice cu cei care-L ucideau pe Isus.

Nimeni nu poate rămâne o viaţă întreagă neutru în privinţa lui Isus. Cândva va sosi clipa în care va trebui să luăm atitudine.

În clipa în care vom sta în mijlocul acelora care râd de Isus, îl insultă şi-L batjocoresc, ne vom lăsa traşi de partea lor fără a ne opune? Nu vom putea spune că n-am avut cunoştinţă de nimic. Simon a văzut tot ce se întâmpla. După aceea nu va mai fi acelaşi. Fie va deveni susţinătorul celor care vor să-L înlăture pe Isus din lumea aceasta, fie...

Mai târziu, fiii lui Simon au fost bine văzuţi de către primii creştini. Ce anume alesese Simon? Cum ne decidem noi?

Mulţimea

Mulţimea de oameni, în care Simon din Cirena fusese atras fără voia lui, era un cazan în clocot. Aglomeraţie şi lovituri date condamnaţilor, blesteme şi strigăte în cor de: "Răstigneşte-L!" În felul acesta au ieşit din oraş în direcţia Golgotei.

Probabil că mulţi dintre ei fuseseră prezenţi şi cu o săptămână în urmă, când Isus intrase în Ierusalim. Şi atunci mulţimea fusese foarte agitată, salutându-L ca pe un rege şi jubilând: "Binecuvântat fie Cel ce vine în Numele Domnului!" - Astăzi însă nu se mai auzea nici o vorbă ca atunci.

Oare în săptămâna care se scursese se întâmplase ceva prin care Domnul Isus îşi pierduse simpatia în rândul mulţimii? În nici un caz, însă încă dis-de-dimineaţă duşmanii Lui, conducătorii religioşi, infiltraseră oameni în rândul mulţimii, care nu făceau altceva decât să repete strigând: "Este un criminal! Trebuie să moară!" Şi când mai mulţi strigă asemenea cuvinte în mod repetat, înseamnă că ceva trebuie să fie adevărat. Astfel au ajuns să strige cu toţii într-un glas: "Răstigneşte-L!"

Dacă ar fi fost întrebaţi de ce se manifestă astăzi în felul acesta după ce, cu doar o săptămână în urmă, strigaseră contrariul, probabil că n-ar fi găsit nici un răspuns potrivit.

Astăzi ei gândeau astfel, fiindcă toţi gândeau în acelaşi mod; mergeau în această direcţie fiindcă şi ceilalţi făceau la fel; strigau ceea ce strigau şi ceilalţi.

În toate timpurile, diverşi demagogi lipsiţi de orice fel scrupule, au ştiut să speculeze docilitatea maselor şi au abuzat de ele pentru a-şi atinge scopurile. Asta până în vremurile moderne: "Vreţi război total?" - "Da! Da! Da!...!"

Ne facem noi o părere proprie despre diverse lucruri sau ne-o lăsăm prescrisă de către plăsmuitorii de păreri publice? Oamenii din mulţime şi-au schimbat de azi pe mâine modul de gândire cu privire la Isus cu o sută optzeci de grade. Dar au gândit ei într-adevăr în privinţa Lui? Au fost ei dispuşi să se ostenească într-atât? Numai cei care au avut curajul să iasă din mulţime şi să-L întâlnească în mod personal L-au şi cunoscut cu-adevărat.

Împăratul Irod

El făcea parte de asemenea din elita poporului, fiindcă fusese tolerat de romani ca împărat peste o parte din ceea ce fusese împărăţia lui Israel. În multe privinţe n-a fost decât o marionetă şi nici în procesul împotriva lui Isus n-a jucat vreun rol important. Acest lucru însă nu l-a împiedicat să-şi trăiască viaţa ca o sărbătoare gălăgioasă. Banii nu-i lipseau şi nu cunoştea aproape nici o limită morală. Deviza lui era: E permis tot ceea ce place.

Nu avea nicidecum intenţia să-L ia în serios pe acest Isus ca împărat şi Domn. De aceea nici nu împărtăşea invidia fariseilor; ideile lor religioase, ca şi ale altora, îi erau lui, versatului om de lume, oricum prea mărginite. El voia să-L cunoască pe Isus doar ca variaţie originală în cadrul programului său obişnuit de zi cu zi: cum s-ar spune, un făcător de minuni necesar pentru distribuţia unui spectacol.

Câţi oameni din societatea noastră evoluată nu gândesc astăzi în mod asemănător: în căutarea permanentă a unor noi distracţii este întotdeauna binevenit şi un fior religios: un vraci african, un preot voodoo din Caraibe sau uneori - de ce nu? - chiar Isus.

Când Domnul Isus a fost prins, în final lui Irod i s-a oferit această şansă. Pilat L-a trimis pe prizonier la el. A fost însă doar o întâlnire scurtă: dorinţa lui Irod de-a se distra puţin n-a fost satisfăcută, fiindcă Isus nu făcea altceva decât să tacă. Atunci Irod L-a luat peste picior şi L-a trimis înapoi la Pilat.

Oamenii râd şi Isus tace. Ei nu-şi dau seama că această tăcere înseamnă deja condamnarea lor.

Nu-şi dau seama că râsul lor, cu care şi L-au îndepărtat pe Isus, este un râs gol al unor oameni care tocmai se află pe calea care duce la depărtarea veşnică de Dumnezeu. Orgoliul lor, luxul în care trăiesc astăzi şi aplauzele celor din jur îi pot face să se înşele — însă Dumnezeu nu se lasă batjocorit.

Conducătorii religioşi

În acest tumult de oameni care se îndreaptă către locul răstignirii, au fost şi câţiva care erau mai rar văzuţi în această societate. Oameni care în general erau foarte atenţi să păstreze distanţa cuvenită faţă de poporul mărunt: este vorba de conducătorii religioşi ai poporului, preoţii cei mai de seamă şi bătrânii. Aceştia puteau fi foarte uşor recunoscuţi după hainele lor şi după comportamentul lor tipic, care-i scotea imediat în evidenţă ca "religioşi".

Însă în ziua aceasta au uitat puţin de nobila lor reţinere. Ei ajunseseră în sfârşit la realizarea planurilor lor îndelung ticluite: Isus fusese înlăturat în mod public ca fiind un răufăcător! Cu nici un chip nu voiau să piardă un asemenea spectacol!

Încă de la început se declaraseră foarte sceptici cu privire la acest Fiu de tâmplar, acest Predicator ambulant cu adepţii Săi formaţi din pescari şi alţi asemenea ignoranţi: La ce te puteai aştepta bun de la un astfel de Om?

Iar prudenţa lor era îndreptăţită: Omul acela dăduse toate lucrurile peste cap! Religiozitatea lor perfectă fusese demascată public ca fiind pură ipocrizie, predicile şi rugăciunile lor frumos formulate El le numise false şi inutile, colectele lor de bani - exploatarea săracilor. Iar poporul obişnuit îl aplauda! îndrăznise chiar să susţină că rău-famaţii notorii, precum colectorii de impozite, femeile uşoare şi cerşetorii, care îşi recunoşteau păcatele proprii, ar fi fost mai aproape de Dumnezeu decât ei cu toată religiozitatea lor. Întreaga Lui viaţă fusese o continuă acuzaţie la adresa faptelor lor cucernice.

Cu cât creştea influenţa Lui asupra poporului, cu atât ei vedeau că le fuge terenul de sub picioare: reputaţia lor, posturile lor lucrative, puterea lor ca mijlocitori declaraţi între Dumnezeu şi oameni. Mânia lor nu cunoştea limite. Invidia şi gelozia lor crescuseră până la gradul celei mai odioase uri.

Prinderea lui Isus din noaptea trecută nu fusese prima lor încercare de a-L elimina. De fapt totul trebuia să se producă fără vâlvă, în linişte, însă din anumite motive nu fusese posibil. La fel şi procesul rapid de dis-de-dimineaţă, care nu fusese decât o farsă inegalabilă. Dar ce mai conta? Important era că Isus fusese totuşi condamnat şi era în curs de desfăşurare execuţia Lui de către romani. În seara asta o să fie în sfârşit mort, o să tacă pentru totdeauna. Şi, după cum ştim, era ajunul Sărbătorii Paştelui, cea mai importantă sărbătoare religioasă de la Ierusalim. Astfel că oamenii aceştia religioşi se pregăteau să se prezinte din nou în faţa mulţimii cu demnitatea care le fusese ştirbită.

În sfârşit erau din nou nederanjaţi; nu mai era nimeni care să le pună la îndoială pretenţia lor de mijlocitori între Dumnezeu şi oameni…

Ei, membrii elitei religioase, au fost cei mai înverşunaţi duşmani ai lui Isus, adevăraţii autori ai răstignirii Sale. Invidia şi gelozia, orgoliul şi setea de putere îi stăpâneau în întregime. Religia nu însemna pentru ei decât un mijloc de a-şi atinge ţelurile, şi în această religiozitate autofabricată nu era în nici un caz loc pentru Isus.

Cât loc este însă în credinţa noastră pentru El?

Pilat

Deoarece, în vremea stăpânirii romane, conducătorii religioşi ai poporului nu aveau dreptul să emită sentinţe de condamnare la moarte, trebuiau aşadar şă-L târască pe Isus înaintea lui Pilat. Pilat era guvernatorul numit de împăratul roman.

S-ar putea spune că, datorită poziţiei sale, acesta urmărise întrucâtva în ultimii ani întreaga problemă privitoare la Isus. În fond, era în mod personal responsabil de liniştea din cadrul provinciei. Totuşi nu reuşise să ia prea în serios aceste certuri religioase; el era doar un om politic, care stătea cu picioarele pe pământ. Chiar dacă la începutul carierei sale politice avusese poate numeroase idealuri - cotidianul sumbru i le distrusese pe toate. În lume nu supravieţuieşte decât cel mai puternic sau cel care urmează masele; putuse învăţa foarte bine lecţia aceasta.

Când apoi, în dimineaţa aceea fusese adus Isus înaintea lui, vorbind ceva despre "adevăr", căci în rest spunea foarte puţine cuvinte, Pilat nu putuse face altceva decât să-I răspundă: "Ce este adevărul?" Viaţa îi răpise toate iluziile. O viaţă a tacticii şi diplomaţiei, un pocher al puterii, un amestec abil de adevăr şi minciună, de promisiuni şi eschivări, pentru a menţine poporul liniştit şi satisfăcut - şi, pe deasupra, pentru a nu risca să fie doborât de evenimente.

O viaţă cu multe dependenţe, de care acum era incapabil să se elibereze. - Pilat devenise orb la realitatea care trecea dincolo de ceea ce putea fi realizat politic.

Însă, datorită experienţei sale, ştia şi foarte exact că fruntaşii religioşi voiau să-L condamne pe acest Isus doar din invidie. De mai multe ori a constatat chiar nevinovăţia Lui, încercând să-L elibereze; fiindcă o sentinţă atât de eronată nu era deloc pe gustul său, ne-corespunzând principiilor dreptului roman, pe care trebuia să-l respecte şi să urmărească să fie respectat.

Însă oamenii parcă erau nebuni - ei voiau cu tot dinadinsul să-L vadă pe Isus mort. Ba chiar mai mult decât pe celebrul ucigaş Bara-ba. Ce era de făcut?

Dintr-o dată s-a auzit un strigăt din rândul conducătorilor religioşi: "Dacă-L eliberezi pe acest Isus, care Se autoproclamă împărat, nu eşti prietenul Cezarului!" Pilat s-a simţit puţin stânjenit; lucrurile puteau lua o întorsătură urâtă şi pentru el. Deja făcuse în trecut unele greşeli, care stârniseră agitaţia în rândul maselor şi implicit iritarea împăratului de la Roma. Dacă oamenii ăştia l-ar pune din nou într-o lumină nefavorabilă... Cezarii nu-i tratau cu prea multă milă pe funcţionarii incapabili.

Mintea lui Pilat lucra cu febrilitate. Dintr-o dată i-a venit un gând genial: De pe scaunul oficial de judecată a întrebat: "Să-L răstignesc pe împăratul vostru?" "Da, fiindcă noi n-avem nici un alt împărat decât pe Cezarul!" a venit răspunsul mulţimii. Astfel L-a condamnat la moarte pe Isus.

Cu un genial instinct politic, Pilat a reuşit să-şi scoată capul din laţ şi a întors lucrurile astfel încât iudeii, care de multe ori erau extrem de revoltaţi, să proclame acum oficial: "Cezarul de la Roma este Stăpânul nostru." Până atunci numai cu forţa putuseră fi determinaţi să declare aşa ceva, şi iată că acum o făceau de bunăvoie. Era un final excepţional pentru raportul pe care Pilat trebuia să-l înainteze Romei cu privire la întreaga chestiune. Cu siguranţă că pentru asta i se vor aduce laude de la cel mai înalt nivel.

Într-o oarecare măsură îi părea rău pentru acest idealist care se afla în faţa lui. Însă în viaţa dură de zi cu zi, astfel de oameni sar uneori peste cal. Păcat, dar el nu putea face nimic. Sau oare ar fi trebuit să-şi rişte în mod foarte serios poziţia şi chiar mai mult decât atât pentru acest Isus?

Niciodată nu se poate şti, iar ca om politic învăţase să aprecieze şi avantajul unei asigurări suplimentare.

La execuţie nu s-a dus. Era sub demnitatea sa să se bucure de chinurile condamnatului. Pentru el acum se încheiase întreaga poveste. Dar oare toate astea justificau într-adevăr judecata lui greşită?

Soţia lui Pilat

În mijlocul dezbaterilor Pilat a primit un mesaj urgent de la soţia lui. Cuprinsă de vagi presentimente în legătură cu ceea ce se întâmpla, aceasta voia ca soţul ei să se ţină departe de toate acele lucruri.

Ea avusese nişte vise legate de Isus şi suferise din cauza lor. Fusese chiar cuprinsă de teamă. Nu-i repetaseră mereu ghicitoarele că visele sunt nişte mesageri care anunţă evenimente care aveau să se întâmple? Ca bună cetăţeană romană ea întrebase de multe ori astfel de oameni, însă toate erau foarte neclare, visele nu-i spuneau nimic precis - la fel de puţin ca şi sfaturile astrologilor şi ghicitorilor. Cu toate prezicerile ei sumbre se afla într-un întuneric adânc.

Despre Isus auzise deja de la unii sau alţii, şi numai lucruri bune — era numit "Cel neprihănit". Însă ceea ce-i povesteau oamenii din jurul ei erau aproape numai lucruri ciudate, minuni misterioase. Ea se temea în mod superstiţios de aşa ceva şi nu cercetase lucrurile mai îndeaproape. Preferase să nu aibă de-a face cu toate acele evenimente; încercase pur şi simplu să-şi ascundă capul în nisip.

"Să n-ai de-a face cu Isus", şi-a avertizat ea soţul. Dar cum trebuia să procedeze? Să-L elibereze pe Isus ca fiind "Cel neprihănit", i-a trecut la fel de puţin prin minte ca şi soţului ei.

Astfel că a rămas singură cu temerile ei. Superstiţiile ei erau şi ele o formă de credinţă, însă o credinţă care o ţinea într-o stare de frică nedefinită care-o paraliza. Simţea că Isus era o Persoană deosebită, însă era prea încurcată în gândirea ei superstiţioasă, pentru a înţelege că de Isus nu trebuie să se teamă nimeni. El nu e un magician misterios. Nu este cineva care cu trucurile sale vrea să lege oamenii de sine. Isus vrea doar să-l elibereze pe cel ce vine la El! El doreşte să transforme frica nelămurită într-o bucurie plină de speranţă!

Baraba

Acesta era candidatul la moarte pe care Pilat l-a prezentat împreună cu Isus poporului. Pe unul din cei doi guvernatorul roman voia să-l graţieze cu ocazia Sărbătorii Paştelui şi spera că mulţimea îl va alege pe Isus. Numai că poporul voia să-L vadă pe Isus mort, iar pe Baraba liber!

Baraba era un ucigaş notoriu. Potrivit dreptului şi legilor acelor vremi, el îşi meritase din plin condamnarea la moarte.

La ce se gândise el oare în timpul ultimei nopţi? Dar în dimineaţa în care paznicul îl scosese din închisoare? Atunci când, în mod cu totul neaşteptat, i se mai acordase o ultimă şansă şi poporul trebuia să aleagă între el şi Isus?

Îl cunoştea pe Isus? Când a început încet-încet să înţeleagă că Isus urma să moară şi el să trăiască? Când un soldat i-a scos lanţurile şi Pilat i-a dat drumul - în libertate! Ce a făcut el cu această libertate? Cum şi-a trăit noua viaţă care i-a fost dăruită?

Baraba a trăit în mod concret şi personal ceea ce Isus declarase ca fiind scopul morţii Sale pe cruce: El, Cel nevinovat, a vrut să ia asupra Sa pedeapsa dreaptă pentru vina noastră, pentru ca noi să plecăm eliberaţi, să putem începe o viaţă nouă cu Dumnezeu. Să avem parte de o viaţă veşnică. Nu mai exista o altă şansă pentru Baraba - nici pentru noi nu mai există o altă cale pentru a ne pune în ordine cu Dumnezeu.

Oferta lui Isus este valabilă, la fel ca pentru Baraba, pentru orice altă persoană. O acceptăm noi?

Soldaţii

După ce poporul alesese între Isus şi Baraba, iar Pilat îl condamnase pe Isus la moarte, L-a dat, împreună cu alţi doi tâlhari, în mâinile soldaţilor pentru a fi crucificat.

Viaţa de soldat îi făcuse pe aceştia nişte oameni duri şi brutali. Glumele lor erau vulgare, fiindcă nu se găsea prea mult de râs în activitatea lor. Conduseseră deja pe mulţi de la viaţă la moarte; totodată, era o plăcută trecere a timpului să se mai distreze puţin pe socoteala condamnaţilor. Tocmai acest Isus era un subiect foarte potrivit pentru un asemenea scop.

Nu de puţine ori fuseseră sub presiune, fiindcă în armata romană domnea o disciplină de fier, dar acum aveau posibilitatea să se distreze pe seama unuia mai slab. În inima lor nu era loc pentru vreun sentiment de milă. Nu-i deranja defel că batjocura şi violenţa lor erau dovada unei pure laşităţi faţă de cel lipsit de apărare. Important era să se distreze puţin.

După aceea i-au condus pe cei trei către locul de execuţie, unde i-au răstignit şi s-au pus în faţă pentru a-i păzi. Fiindcă era obligatoriu, le dădeau condamnaţilor un fel de anestezic, însă Cel din mijloc i-a refuzat. Păcat pentru El. Mai târziu Acesta strigase ceva că l-ar fi sete, iar propunerea venită din mulţime, de a I se da oţet, au găsit-o chiar distractivă. În rest nu prezentau nici un fel de interes pentru cei muribunzi, pentru strigătele lor, nu aveau inimă pentru durerile lor...

Erau mai degrabă interesaţi de lucrurile care aparţinuseră celor trei condamnaţi la moarte. Acelea trebuiau să devină ale lor.

Iată-i aşadar stând în faţa crucilor şi trăgând la sorţi pentru hainele lor. Cu privirile fixate la zaruri – cine va avea cel mai mare noroc de data asta? Aceleaşi zaruri cu care mai jucaseră încă de atâtea ori.

Era captivant! - Ceea ce petrecea în spatele lor, pe cruce, îi lăsa reci. Împietriţi cum erau, deveniseră absolut insensibili la aşa ceva.

Centurionul roman

În calitatea lui de comandant al plutonului de execuţie, era făcut dintr-un alt aluat decât subordonaţii săi, soldaţii. Poziţia lui de ofiţer îl obliga să fie ceva mai reţinut.

În plus, n-a luat parte la împărţirea hainelor condamnaţilor. În felul acesta privirea nu i-a fost abătută către jocul de noroc şi a avut timp să urmărească mai îndeaproape întreaga execuţie. L-a observat pe Omul din mijloc, care era cu totul deosebit faţă de toţi cei pe care îi văzuse până atunci murind în felul acesta. A observat şi ura oarbă, dispreţul josnic al mulţimii faţă de acest Om. — Se obişnuise cu multe scene ciudate, dar ceea ce se întâmpla aici nu înţelegea deloc.

În timpul procesului desfăşurat înaintea lui Pilat pricepuse clar că Omul acesta era absolut nevinovat. Observându-L şi acum în comportamentul Său şi în puţinele cuvinte pe care le rostise, a început să bănuiască faptul că era vorba de mai mult decât de un asasinat legal, cum poate că mai avusese parte până atunci.

În viaţa sa marcată de duritate şi de cruzime se imprima acum imaginea unui Om care, chiar în situaţiile cele mai extreme ale întregii Sale existenţe, se deosebea în totalitate de orice alt om. Un om care, chiar acolo pe cruce, se ruga pentru duşmanii Săi.

Când în sfârşit Isus a murit într-un mod în care centurionul nu mai văzuse pe nimeni până atunci, n-a putut decât să exclame: "Cu-adevărat acest Om a fost neprihănit, a fost Fiul lui Dumnezeu!"

Ce spusese el? "Fiul lui Dumnezeu?!" Avea nevoie încă de mult timp să digere tot ce experimentase aici. Însă pe acest Isus nu-L va mai uita niciodată. Trebuia să afle mai multe despre acest Om!

Cei doi tâlhari

Alţi doi ţipi duri. Însă acum ei se află de partea Cealaltă, de partea celor care pierd, expuşi şi neajutoraţi în faţa brutalităţii mulţimii revoltate şi a soldaţilor. - Atât timp cât eşti cel mai tare, brutalitatea este un joc uşor. Dar cum se prezintă lucrurile când noi suntem victimele?

Ei n-au implorat graţierea sau renunţaseră s-o mai facă. Ştiau că le sosise ceasul. De multe ori făcuseră glume în felul lor pe seama morţii şi nici acum nu puteau altfel. Pe Omul dintre ei, care spunea lucruri atât de absurde şi care chiar pe drumul spre cruce mai ţinuse o predică scurtă, îl împresurară cu o mulţime de vulgarităţi.

Unul dintre ei fusese doborât de disperare: avea să moară aşa cum trăise, dur şi batjocoritor – ca mulţi alţi oameni violenţi, care trec în veşnicie cu un blestem pe buze. Celălalt în schimb, a devenit mai liniştit. Dacă există un lucru absurd, atunci este batjocura şi blestemul unui muribund la adresa altui muribund.

Însă exact acest lucru n-a făcut Omul din mijloc. Astfel că al doilea tâlhar s-a întrebat ce anume se întâmplase într-adevăr cu acest Isus. Îşi mai amintea - poate că şi el fusese cândva prezent sau îi povestiseră alţii - ce spusese şi cum trăise Omul acesta. Atunci însă doar răsese pe seama Lui, dar acum...

În mod neaşteptat, l-a pus la punct pe tovarăşul batjocoritor din stânga lui. Cu o claritate deosebită a constatat că în timp ce ei doi meritaseră condamnarea, acest Isus fusese crucificat absolut nevinovat. Şi ceea ce în clipele acelea nimeni n-a reuşit să vadă atât de limpede, a înţeles el dintr-o dată: Acest Isus muribund este într-adevăr împăratul şi Domnul şi nu va rămâne în moarte, ci va învia şi va reveni cu putere şi slavă! Tocmai acest Isus S-a îndreptat către el, tâlharul atât de vinovat, şi L-a acceptat.

În mijlocul confuziei acelei zile, tâlharul a găsit pacea, liniştea chiar pentru a putea muri. Aproape nimeni nu şi-a dat seama, însă el a obţinut siguranţa de a putea trăi lângă Dumnezeu.

Spectatorii

A existat atunci şi o mulţime de curioşi, care veniseră pentru a asista la "spectacol". Ei stăteau, observau totul şi făceau tot felul de glume şi remarci. — E atât de uşor să faci glume proaste când nu eşti tu cel vizat!

După aceea puteau merge şi povesti fie acasă la cină, fie colegilor la serviciu sau tovarăşilor de băutură. Trăiseră totul pe viu! Relatările lor vor deveni ceva mai agitate, mai sângeroase, mai zguduitoare... Important era faptul că aveau de oferit încă o istorie interesantă, cu care se puteau pune pe ei înşişi în centru şi captiva toată atenţia celor din jur. În fond, cu privire la acest Isus nu puteau face nimic altceva decât să râdă pe seama Lui!

Deosebit de curajoşi nu s-au arătat ei, erau doar nişte spectatori. Se pricepeau foarte bine să dea, de la o depărtare sigură, câte o idee bună soldaţilor. Ei înşişi însă n-ar fi vrut deloc să se mânjească cu întreaga poveste. În fond, nu erau nişte oameni atât de violenţi ca aceşti soldaţi.

Oamenii aceia erau prezenţi - şi totuşi nu erau, au privit totul - şi totuşi n-au văzut. Astfel că nu contribuiau decât cu nişte glume neghioabe, pe cele mai multe repetându-le ca nişte papagali; o mulţime searbădă şi inumană. La fel de inumană ca şi soldaţii.

La sfârşitul "spectacolului", fiindcă aşa îl percepeau ei, plecau acasă şi se băteau în piept. Într-un fel însă fuseseră tulburaţi - în special de întunericul de la ora prânzului. Apoi şi comportamentul lui Isus... Poate că glumele lor fuseseră totuşi cam nepotrivite? - Dar ce mai contează, acum era mort. Hai, e timpul să mergem acasă!

Oameni care L-au întâlnit pe Isus doar din dorinţa de senzaţional. Oameni care voiau să vadă cum se va sfârşi povestea Lui, dar numai de curiozitate. - Cine-L priveşte pe Isus ca aceşti oameni nu va înţelege niciodată cine a fost El cu-adevărat.

Femeile care plângeau

Alte persoane nu făceau nici un fel de spectacol, ci îşi dădeau frâu liber trăirilor lor: erau femeile care-L plângeau pe Isus pe lungul drum către locul răstignirii.

Pe de o parte era o tradiţie, pe de alta comportamentul lor era şi o dovadă de curaj. La urma urmei, Isus fusese condamnat ca un tâlhar. Ucenicii Săi vorbiseră până cu puţin timp în urmă plini de sine, dar acum aproape toţi o luaseră la sănătoasa şi dispăruseră.

Astfel că nu mai rămăseseră decât femeile cu cântecele lor de jale. Atunci Isus S-a întors către ele şi le-a spus: "Nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi..." - El voia să le facă să înţeleagă că simplele manifestări emoţionale în faţa crucii nu ajută nimănui. Înainte de a-L pânge pe El, trebuie să ne plângem pe noi înşine - păcatul nostru, pentru care a murit de fapt Isus.

Tulburarea şi tristeţea şi celui ce înţelege acest lucru vor fi mai mult decât o explozie emoţională de moment. El va experimenta o transformare a propriei vieţi. Tristeţea lui va deveni o expresie a credincioşiei faţă de Isus, chiar dacă, la fel ca şi acele femei, pe moment nu va înţelege de ce se întâmplă atâtea lucruri şi nici nu poate interveni prea mult.

Câteva femei au ales această cale. Ele au observat totul de departe, până la tristul sfârşit. Au văzut unde a fost înmormântat Isus şi ulterior vor trăi evenimente mult mai măreţe. Credincioşia lor va primi o mare răsplătire!

Ioan şi Maria

Mama lui Isus şi ucenicul Său Ioan au fost singurii dintre cei ce-L urmaseră pe El, care au îndrăznit în acele clipe, cel puţin într-o oarecare măsură, să rămână lângă Isus. Însă ei n-au rostit nici un cuvânt, nici o consolare. Erau copleşiţi în întregime de situaţie, abia mai fiind în stare să suporte ei înşişi ceea ce trebuiau să vadă.

Atunci Isus, după ce fusese răstignit, S-a îndreptat către cei doi. Le-a venit în ajutor, arătându-le calea pe care să meargă în continuare. Omul de pe cruce îi consola pe ceilalţi!

După aceea Ioan şi Măria probabil că au plecat. Luaseră aceste ultime cuvinte ale Lui ca pe un testament? Ajunseseră la capătul puterilor; nu reuşeau cu nici un chip să înţeleagă ce se întâmplă.

Toate speranţele lor muriseră acolo la cruce, cu Isus.

Fusese totul degeaba? Nu erau deloc capabili să-L ajute şi să-L îmbărbăteze pe Isus.

Isus era singur.

Un întuneric în miezul zilei a pus dintr-o dată stăpânire peste ţară. Trei ore întregi nu s-a mai putut vedea nici la depărtare de o palmă. "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?", a strigat Isus în întuneric. După aceea, treptat, s-a luminat iarăşi. "S-a împlinit" şi "Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul", au fost ultimele Sale cuvinte. Apoi Isus a murit.

Nu putem adăuga nimic la faptele lui Isus şi nici nu-I putem lua nimic, oricât de bine intenţionaţi am fi. Consecinţele pentru păcatele noastre, moartea şi despărţirea de Dumnezeu, toate le-a îndurat în locul nostru - numai El singur. Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru acest lucru! El l-a putut face într-adevăr şi l-a făcut într-un mod desăvârşit. Încercările noastre frustrante şi sortite eşecului de a ne pune singuri în ordine cu Dumnezeu au luat sfârşit. Dacă acceptăm prin credinţă incapacitatea noastră şi moartea înlocuitoare a lui Isus pe cruce, atunci ni se deschide uşa către o viaţă eliberată.

Iosif şi Nicodim

Isus este mort. Oamenii au plecat. S-a sfârşit oare totul?

Doi bărbaţi vin la cruce, îndrăznind abia acum să se expună în public. Oameni de vază, care în felul acesta îşi riscau întreaga bogăţie şi cinste. Iosif era membru al consiliului şi Nicodim unul dintre oamenii religioşi cei mai cunoscuţi în vremea aceea. În sufletul lor se aflau de mult timp de partea lui Isus, însă nu îndrăzniseră până atunci să-L mărturisească, de frica semenilor lor.

Era târziu, foarte târziu, când l-au rugat pe Pilat să le dea trupul lui Isus, pentru a-L înmormânta în toată cinstea. Dar nu era încă prea târziu! Când îndrăznim noi să facem în mod deschis pasul de partea lui Isus, în ciuda tuturor obstacolelor reale sau doar presupuse?

Vom experimenta atunci ceva ce înainte nu crezusem cu nici un chip c-ar fi posibil! Iosif şi Nicodim L-au îngropat pe Isus, fiindcă îl apreciau foarte mult. A fost un ultim semn de dragoste din partea lor. Ei nu ştiau ce se va putea întâmpla în continuare. Constatarea tâlharului de la dreapta lui Isus, că moartea Sa nu putea fi ultimul cuvânt, ei şi toţi ceilalţi n-o înţeleseseră. Însă doar peste câteva zile, duminică dimineaţa, toţi cei din Ierusalim se vor afla în faţa faptului de netăgăduit că mormântul în care-L puseseră pe Isus era gol.

Isus înviase din morţi! Îndoielile, resemnarea şi teama au fost îndepărtate de pe frunţile şi din inimile lor. El biruise moartea. Golgota nu era punctul final, ci punctul de cotitură. Cine trece pe lângă Isus, ratează transformarea dintr-o moarte sigură într-o viaţă nouă. Cine trece de partea lui va afla această viaţă din abundenţă. Voi, trecătorilor, încotro mergeţi?
Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/eseuri/10637/o-voi-trecatorilor