Ocrotit
Autor: Anonim
Album: O poveste din vechea Rusie
Categorie: Diverse

Într-o seară de iarnă, la una din cele mai distinse case din Petersburg era luminată la acel ceas târziu de noapte o singură fereastră, într-o cameră frumos aranjată şedea văduva unui general bogat. Bunătatea ei faţă de săraci era cunoscută tuturor în oraş. Era singură la acea oră târzie şi citea, dar în acelaşi timp tricota la un ciorap pentru un copil sărac. Pe faţa ei se citea expresia unei păci interioare, dar totodată personalitatea ei făcea impresia fermităţii şi a energiei. O bătaie uşoară în uşă o făcu să-şi ridice ochii şi să-şi întrerupă lucrul.

- Ce este, Matvei? Întrebă ea când bărbatul rămase nehotărât la uşă.

- Vă rog să mă scuzaţi, doamnă, că vă deranjez aşa târziu împotriva dispoziţiilor dumneavoastră. Dar fiul văduvei Petraşka e din nou aici. El m-a rugat insistent să vin să vă spun că mama lui e pe moarte şi că ea a spus că nu poate muri liniştită fără să-şi ia rămas bun de la binefăcătoarea ei, Maria Ivanovna. Ea vă roagă, deoarece puterile îi slăbesc repede, să mergeţi chiar în această noapte la ea şi să-i citiţi din sfânta Evanghelie cuvintele care i-au fost de multe ori o îmbărbătare.

Doamna şi-a pus deoparte lucrul de mână şi a privit spre ceasul care se afla într-un colţ al camerei.

- Ora unsprezece, spuse ea ca pentru sine.

- Da, într-adevăr, doamnă, spuse slujitorul într-un ton care trăda clar indignarea, eu i-am spus deja băiatului că cere prea mult; dar el a insistat să vă spun despre dorinţa mamei lui. El a spus că doamna Maria Ivanovna nu poate refuza rugămintea unei muribunde, iar binecuvântarea cerului se va odihni peste ea.

- Are dreptate, spuse doamna în timp ce se ridica. Voi merge la mama lui. Poţi să-mi trimiţi imediat trăsură, Matvei.

- Din nefericire, trăsura nu este aici, doamnă. Ivan a plecat cu caii la Vasili Petrov pentru a lua pe stăpânii tineri şi se întoarce numai peste câteva ore.

- Corect, răspunse stăpâna. Am uitat acest lucru. Trebuie să-mi găseşti altă trăsură.

- Dacă îmi permiteţi să-mi exprim părerea, doamnă, spuse Matvei, atunci aceasta ar fi ca dumneavoastră să nu plecaţi de acasă în această noapte geroasă şi să-l trimiteţi pe băiat singur acasă.

- Imposibil, spuse Maria Ivanovna dând din cap. După o scurtă pauză continuă:

- Da, aşa facem, Matvei. Adu-mi un „notşnoi"(*) şi spune-i fiului văduvei că voi fi gata imediat; el poate merge cu mine înapoi la mama lui.

- Un „notşnoi"!? strigă îngrozit slujitorul. Imposibil. Cum aţi putea dumneavoastră, doamnă, să călătoriţi cu un astfel de vehicul? Ce vor spune stăpânii cei tineri şi excelenţa sa, fratele răposatului domn general, dacă veţi folosi un astfel de vehicul, fără a mai vorbi de pericolul la care vă expuneţi?

- Nu avem nimic de întrebat, Matvei, când Dumnezeu are nevoie de noi, replică liniştit doamna. Nu este El cel care îmi vorbeşte: Maria Ivanovna, te trimit astă-seară la o muribundă pentru a-i aduce un cuvânt de mângâiere?

Matvei ieşi dând din cap dezaprobator pentru a îndeplini porunca stăpânei lui.

S-a întors la scurt timp având promoroacă pe barbă şi pe păr. Doamna aştepta deja îmbrăcată într-un palton de blană, iar pe cap avea o căciulă de blană.

- E aici sania, Matvei?

- Desigur. Vă rog să-mi permiteţi să vă însoţesc, căci cunoaşteţi ce fel de oameni sunt aceştia care conduc săniile şi ştiţi că cei mai mulţi sunt eliberaţi de curând din închisoare.

- În nici un caz, explică doamna. Tu trebuie să rămâi aici pentru a-l primi pe tânărul domn cu soţia lui. Iar pe deasupra nu am nevoie de tine, deoarece băiatul va merge cu mine şi îmi va arăta drumul. Săracul de el! Cu siguranţă nu i-a fost uşor drumul aşa de departe în această noapte geroasă. Ai poruncit să-i fie dat ceva de mâncare în bucătărie?

- L-am dat în grija bucătăresei, doamnă.

- Bine; atunci cheamă-l ca să nu mai pierdem timpul.

În umătoarea clipă apăru băiatul purtând o haină uzată din blană de oaie, iar în mână ţinea o căciulă de blană. Matvei ajută stăpânei lui la urcare, o înveli cu grijă într-o blană mare de urs şi, după ce se urcă şi băiatul, dădu semnalul de plecare. După o lungă călătorie pe străzile goale ale Petersburgului, sania s-a oprit în faţa unei case mici într-un cartier sărăcăcios al marelui oraş.

Condusă de tânărul ei însoţitor, văduva generalului păşi în camera scundă. Un cuptor mare de cărămidă ocupa jumătate din încăpere şi răspândea o dogoare aşa de mare, încât cei care intrară aproape nu puteau respira. Dar femeia bolnavă, al cărei pat se afla imediat în spatele cuptorului, părea că nu simte nimic. Moartea apropiată şi-a pus deja mâna ei rece pe ea. Când a zărit-o pe Maria Ivanovna, pe faţa ei palidă a alunecat o rază de bucurie.

Vizitatoarea s-a aşezat lângă ea, a luat Noul Testament şi a citit rar şi clar câteva cuvinte din Evanghelia după Ioan capitolul 17:

Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii."

Muribunda asculta atentă şi dornică. Se părea că la auzul acestor cuvinte minunate a încetat orice durere. Pe trăsăturile feţei se citea expresia unei bucurii mari.

Apoi Maria Ivanovna a început cu glas blând şi mişcător să-i vorbească bolnavei despre ceea ce s-a petrecut în Ghetsimani şi pe Golgota, cum a fost dus la moarte Domnul Isus, cum a fost pecetluit mormântul Lui, cum a înviat apoi şi, după ce a săvârşit totul, cum s-a întors iarăşi la Tatăl. Când a observat că privirea bolnavei e aţintită în sus, a început să cânte un cântec. Apoi s-a facut o linişte solemnă. Dar deodată bolnava s-a ridicat. Pe buzele ei a venit un suspin uşor şi cu un glas stins a spus:

- Dumnezeu să vă binecuvinteze, doamnă, pentru tot ce aţi făcut pentru mine şi pentru ai mei! El să vă binecuvinteze pentru tot ajutorul ce ni l-aţi dat în necazul nostru şi pentru toate cuvintele preţioase pe care ni le-aţi spus despre Mielul lui Dumnezeu care a purtat păcatele noastre.

Ea se stingea. Stătea acolo întinsă şi era liniştită. După câteva clipe a trecut un scurt fior prin trupul ei slăbit. Sufletul ei plecase în grabă în ţara luminii.

Vizitatoarea a rămas câteva minute în rugăciune în tăcere. Trebuia să mulţumească lui Dumnezeu pentru harul care a facut ca moartea să fie aşa de uşoară, aşa cum a putut să vadă aici. A aşezat apoi mâinile reci ale moartei pe piept şi a privit câteva clipe faţa celei adormite. Apoi s-a întors spre săracul băiat care îngenunchiase la patul mamei şi plângea, l-a consolat cu dragoste şi i-a spus câteva cuvinte despre Dumnezeul orfanilor care îl iubeşte pe el şi pe sora lui şi care nu îi va părăsi. Apoi a scos din portmoneu o sumă de bani şi i-a dat-o pentru a putea plăti costurile înmormântării.

La urmă le-a promis copiilor că nu-i va uita, s-a învelit din nou în paltonul ei călduros şi a ieşit privind încă o dată la cea care plecase acasă.

Era acum între orele unu şi două noaptea, aşa cum a putut constata privind la ceasul ei de mână înainte de a se urca în sanie. Era aşa de frig, că zăpada scârţâia sub tălpile săniei. Curând au lăsat în urma lor casele satului. Pe când mergeau prin ţinutul pustiu şi complet nelocuit care se afla între cartier şi oraş, pe Maria Ivanovna a cuprins-o o presimţire sinistră gândind la situaţia ei. La urcare, când a schimbat câteva cuvinte cu vizitiul, a observat privirea întunecată a ochilor acestuia. Nu se vedea nicăieri nici un om. Numai cerul înstelat se boltea deasupra ei într-o strălucire de neuitat. Privind spre bolta cerească, îi veni pe buze cuvântul: „Soarta mea este în mâna Ta" (Psalm 31.15). Gândul o linişti. Ea se ştia în mâna „Celui ce păzeşte pe Israel" care nici nu dormitează, nici nu doarme (Psalm 121.4) şi la care noaptea e ca ziua. Privi în jurul ei. Cât putea cuprinde cu ochii nu se vedea nici urmă de oraş. Ţinutul prin care călătoreau îi era complet străin. În loc de case se vedeau numai copaci. Felinarele nu mai însoţeau drumul, iar în depărtare se zărea o pădure.

- Ce noapte minunată e aceasta! spuse ea în sfârşit, adresându-se cu o voce liniştită vizitiului.

Bărbatul mârâi ceva despre gerul de crapă pietrele; care nu era tocmai plăcut.

- Da, aveţi dreptate, răspunse ea prietenos. Îmi pare rău să vă văd în acest palton subţire. Ar trebui să purtaţi o blană groasă şi călduroasă.

- De unde să ia unul ca noi aşa ceva? Îi replică acesta îmbufnat. Ne câştigăm abia pâinea zilnică dacă lucrăm toată noaptea.

- „Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arşiţa, nici soarele", spuse Maria Ivanovna cu jumătate de glas ca pentru sine.

- La ce vă referiţi? Despre cine vorbiţi? strigă bărbatul.

- Vorbeam despre oameni care odată vor muri fericiţi, aşa ca femeia pe care am vizitat-o. Ştiţi că astăzi aţi făcut o faptă buna?

- Eu ... o faptă bună? spuse bărbatul şi râse batjocoritor. Trebuie să îmi explicaţi cum aşa.

- Dumneavoastră m-aţi condus la o sărmană muribundă pentru a-i putea aduce un cuvânt de mângâiere care face să se uite foamea şi setea şi toate durerile.

- Am şi eu nevoie de o astfel de mângâiere. Atunci n-ar mai trebui să practic această meserie nenorocită.

- Este vestea despre Cel care a venit în lume pentru a mântui păcătoşi, a continuat văduva generalului. Priviţi o clipă stelele de deasupra dumneavoastră cum strălucesc şi luminează în această noapte geroasă ca milioane de diamante. Ei bine, chiar dacă ar fi diamante şi ar fi proprietatea dumneavoastră, ce ar fi în comparaţie cu slava veştii: „fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică"?

- La ce-mi foloseşte asta când eu trebuie să tremur de frig şi să sufăr de foame şi nu primesc nici un pahar de ţuică? a replicat bărbatul, chiar dacă nu pe acelaşi ton bosumflat.

- Această mângâiere, despre care vorbiţi dumneavoastră, este una rea şi durează numai un timp scurt. Dumnevoastră nu ştiţi dacă deja mâine sau peste o săptămână sau chiar peste o lună nu va bate la uşa dumneavoastră moartea. Asta e sigur: odată va veni cu siguranţă. Şi atunci vă va spune: „Lasă toate acestea, paltonul tău subţire, sania ta, calul tău şi sticla ta cu ţuică şi vino cu mine pentru a-l întâlni pe judecătorul tău". Va trebui să apăreţi în faţa unui tron mare şi alb pe care şade Unul ai cărui ochi sunt ca para focului. El va deschide o carte în care stă scris tot ce aţi gândit, tot ce aţi vorbit, tot ce aţi făcut şi ce intenţionaţi să faceţi. Dacă nu v-aţi întors la Dumnezeu în această viaţă şi nu L-aţi primit pe Isus Cristos ca Mântuitorul dumneavoastră, atunci veţi fi aruncat în iad.

Doamna tăcea. Totul era liniştit. Se auzea numai scârţâitul zăpezii îngheţate.

Deodată sania s-a oprit. Vizitiul a sărit de pe locul lui şi a fixat zurgălăii pe care îi îndepărtase de la gâtul calului înainte de călătoria spre casă. A luat calul de căpăstru şi l-a dirijat în cealaltă direcţie. Apoi şi-a reluat locul, a pocnit din bici şi a pornit mânând calul cu strigăte prietenoase în direcţia opusă.

Sania zbura ca vântul, iar clopoţelul răsuna vesel. Se apropiau tot mai mult de oraş. Au apărut felinarele şi curând s-au zărit la orizont primele case. Văduvei îi era tot mai cunoscut ţinutul şi, nu după mult timp, calul s-a oprit în faţa casei ei. Vizirul a sărit jos şi a căzut în genunchi în zăpadă în faţa Mariei Ivanovna şi a strigat:

- Slavă Domnului! V-am adus cu bine acasă!

Văduva privea uimită la bărbatul din faţa ei care tremura şi apoi a auzit următoarea mărturisire:

- Dumnezeu să mă ierte! Aveam intenţia să vă duc în pădure şi acolo, unde nu vă putea ajuta nimeni, să vă jefuiesc, înainte de a părăsi casa acelei femei sărmane, v-am văzut scoţând, portmoneul dumneavoastră plin. Am văzut şi ceasul dumneavoastră, şi paltonul de blană. Voiam să vă iau aceste lucruri, pentru că eram flămând şi îngheţat de frig. Nu voiam să vă omor. Dar când mi-aţi vorbit despre carte, despre tronul mare şi alb, despre Judecătorul cu ochii ca para focului şi mi-aţi rostit sentinţa pe care o merit, atunci nu mi-am putut îndeplini planul. Vă implor să mă iertaţi şi să-L rugaţi pe Dumnezeu pentru mine ca să nu îmi ţină în seamă vina.

- Ultimul lucru trebuie să-l faceţi dumneavoastră, spuse mişcată Maria Ivanovna. Mergeţi la Domnul Isus. El primeşte pe păcătoşi. El poate şi vrea să vă ierte, dacă strigaţi la El. Priviţi la El, la Mielul lui Dumnezeu înjunghiat la cruce pe Golgota, ca şi păcatele dumneavoastră să fie spălate!

Vocea ei tremura puţin. Ea a luat Noul Testament din care citise mai înainte cuvinte de mângâiere muribundei, a răsfoit o clipă prin el, l-a închis din nou şi l-a întins bărbatului cu cuvintele:

- Luaţi cartea sfântă. Ea vă poate spune mai mult despre Acela care ne iubeşte pe noi oamenii, încât Şi-a dat viaţa Lui preţioasa pentru noi. Între foi veţi găsi ceva care vă va ajunge pentru a vă cumpăra un palton de blană. Iar noaptea, când veţi vedea stelele strălucitoare, să vă gândiţi la Cel care a spus: „Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?"

Cu aceste cuvinte, Maria Ivanovna s-a îndreptat spre casă, plină de mulţumire pentru ocrotirea minunată de care a avut parte. Bărbatul s-a aplecat şi a sărutat poala paltonului ei. Apoi a privit cartea la lumina următorului felinar, între foi era o bancnotă de mare valoare. La pagina deschisă a citit însă cuvintele subliniate:

El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci l-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?

 

(*) Vehicul de noapte rusesc din acel timp care putea fi închiriat, dar care nu avea o reputaţie bună. Un „notşnoi" era noţiunea a tot ce e obscur, sinistru şi respingător; era o caleaşca murdară cu un cal sfrijit şi un vizitiu dubios.

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/eseuri/10538/ocrotit